Cei ce sunt obligați să devină eroi

Îmi aduc aminte foarte bine emoțiile din ziua în care s-a născut Mark. După 9 luni de așteptare, în sfârșit sosise momentul să-mi văd copilul și eu era c@c@t pe mine cu totul. Când mi l-a adus neonatoloaga, nu cred că am respirat până nu mi-a zis că e ok. Mă rog, n-a fost perfect ok, pentru că lichidul amniotic avusese nu-știu-ce culoare și mi-au cerut acordul să-i împungă degețelul pentru a vedea dacă are vreo infecție în sânge. N-a avut, dar gândul că ființa aia mică, A MEA, urma să fie supusă unei intervenții (oricât de minore) mi s-a părut groaznic la acel moment.
Apoi m-am liniștit și am început să-mi sun prietenii sau să răspund la telefoane și m-am relaxat. N-am ieșit cu băieții la băut în seara aceea, nu pentru că nu aș fi vrut, ci pentru că eram prea speriat la gândul să-l las acolo (maică-sa urma să ajungă în salon a doua zi de dimineață) de unul singur. Deși partea logică a creierului îmi spunea că totul e sub control, partea emoțională era în continuare în stare de panică. Și așa a rămas multă vreme de atunci.
Dar una peste alta, am avut parte de o naștere ușoară, la timp și fără complicații.

Îmi aduc însă la fel de bine aminte de calvarul prin care a trecut prietenul meu D., a cărui fetiță s-a născut la 26 de săptămâni, parcă. D. e un tip foarte rece de felul lui, a cărui față nu prea trădează emoții, iar atunci când trădează, sunt mai degrabă emoții de nervi sau de supărare. Țin minte că nașterea a survenit după alte vreo patru săptămâni în care mama fetiței a trebuit să stea nemișcată în pat pentru a nu intra în travaliu. Și după ce s-a chinuit femeia o lună, a părut că totul a fost în van, căci la 26 de săptămâni șansele pe care ți le dă chiar și cel mai optimist doctor sunt minime. Asta dacă îți dă cineva șanse.
Ei bine, în acele zile D. a fost ca un strigoi. Îl vedeai în carne și oase, dar părea plecat în alte lumi. Și cum naiba să nu fie așa, având în vedere că își vedea fetița conectată la niște aparate, știind că probabil niciun organ nu era încă suficient dezvoltat și, mai ales, știind că și dacă urma să supraviețuiască, nu ar fi știut până pe la vreo 3 ani dacă fetița a rămas cu ceva sechele cognitive. N-a rămas, dar cred că D., la fel ca toți părinții de prematuri, a pierdut ani din viață în acele zile și luni care au fost toate, TOATE, o luptă continuă pentru supraviețuire în care nu știa ce se va întâmpla peste 5 minute.

Nu știu cum e să fii tată de prematur, dar pot să-mi închipui că e la naibii de greu (și ăsta e un eufemism). După ce că stai cu sufletul la gură atâtea luni cât e copilul în burtă, să mai stai cu sufletul la gură încă niște luni (sau ani) și după ce s-a născut, mi se pare de neînchipuit. Când momentul acela care ar trebui să fie unul de maximă bucurie pentru că ți s-a născut băiatul sau fata, devine unul de groază pentru că nu știi cât sau dacă va trăi băiatul sau fata ta, e ceva ce nimeni n-ar trebui să trăiască pe lumea asta.

Din păcate, prea mulți o fac. Aproximativ 1 din 10 copii se nasc prematuri, ceea ce înseamnă că pentru 2 din 20 de părinți, nașterea nu este un moment de maximă fericire, ci unul cu atât de multe emoții amestecate și unul în care de fapt începe o nouă luptă.
Luna noiembrie este luna prematurilor și indiferent că ești sau nu părinte de prematur, poate ar trebui să ne luăm cu toții măcar câteva secunde și să ne gândim la ei, la acești oameni (părinți, copii, doctori, asistente) care devin eroi fără să-și propună sau fără să-și dorească acest lucru. Niște eroi care încep o bătălie cu final neștiut, o bătălie pe care nu și-au dorit-o, dar pe care sunt obligați s-o poarte. Genul de oameni care n-au altă variantă decât aceea de a deveni eroi.

Să sperăm doar că în timp genul acesta de eroi va fi din ce în ce mai mic iar părinții care se pot doar bucura la nașterea copilului lor vor fi din ce în ce mai mulți.

Sursa foto: https://www.cugetliber.ro/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*