1. Să îi bată. Da, un copil te poate scoate din sărite mai tare decât oricine altcineva. Da, sunt momente în care simți că nu mai poți, că ai nevoie de-o pauză. Dar de aici până la a bate pe cineva ma mic ca tine și care nu poate riposta, mi se pare un drum extrem de lung pe care nu, nu îl înțeleg. Poate dacă ar încerca să se pună în pantofiii copilului sau să își amintească felul în care se simțeau ei când pățeau așa ceva, nu ar mai acționa în felul acesta.
2. Să îi umilească. Când tu poți să fii cel care dă aripi unui pui de om, mai ales că el, copilul, se uită la tine și la tot ce faci cu toată atenția și admirația, să alegi să îl umilești de față cu ceilalți sau când sunteți doar voi, să alegi să scoți mereu în evidență lucrurile care nu îi ies și niciodată ceea ce face bine, să te gândești că asta îl va căli pentru viață…e ca atunci când un șef le-ar face lor asta la muncă: să scoată în evidență toate greșelile și să nu le recunoască niciun merit. Ceea ce e și mai trist (iar dacă n-ar fi trist, ar fi de-a dreptul amuzant) că tot acești părinți sunt primii care se miră când copiii lor cresc să fie niște adulți obedienți și cu încredere scăzută în ei înșiși.
3. Să îi lase să devină obezi. Am fost cu Mark ieri la piscină și am văzut destui copii obezi. Nu plinuți, nu grași (erau și din aceștia destui), ci obezi de-a dreptul, precum copilul din imaginea de mai sus. Cum să îi faci așa ceva unui copil? Cum să nu te gândești ce fel de viață va avea, de la sănătate, până la bullying-ul altora, până la stima de sine. Sigur că e greu să refuzi un copil care vreo o înghețată și un suc și mai știu eu ce, dar de aici și pănă la obezitate e un drum chiar mult mai lung decât cel cu bătaia, cel puțin așa gândesc eu. Copilul acela mi se pare condamnat fără vreo vină la o viață cumplit de grea.
4. Să îi compare mereu cu alții. Da, din păcate este o meteahnă a întregii societății, această constantă comparație. Și probabil că e foarte greu să nu o faci, instinctiv, în capul tău. Dar de aici și pănă la a întreba mereu e a făcut X-ulică sau, și mai rău, să îi spui copilului că X-ulică a făcut mai bine e mult. Ar trebui să ne uităm la un rezultat al copilului, la orice materie/sport/concurs, să îi spunem, ÎN PRIMUL RÂND, ce a făcut foarte bine, să îl întrebăm ce crede el sau ea că ar fi putut face mai bine și apoi, eventual, dacă ne pricepem la chestia respectivă, să îi dăm câteva sfaturi de îmbunătățire pentru viitor.
5. Să nu îi asculte. Ok, asta e o chestie extrem de relativă și subiectivă. Dar am văzut prea mulți părinți care nu-și ascultă cu adevărat copilul: de la toate poveștile lor, pe care părintele le ignoră, fiind prezent doar fizic acolo, nu și cu mintea, până la faptul că nu aud ce le spun copiii cu adevărat. Mi se par fascinanți copiii, mai ales în soluțiile pe care le găsesc la multe probleme, soluții la care un adult nu s-ar gândi niciodată, pentru că noi avem deja niște “cărări” săpate în creierele noastre și ne este greu s-o mai luăm pe lângă ele. Dar niciodată (sau foarte rar) să nu asculți copilul și să nu ții cont de părerea sau de propunerea lui mi se pare ceva extrem de nociv, căci îl va face pe copil ca până la urmă să se conformeze și să aleagă mereu soluția cea mai evidentă, cea mai acceptată, cea mai la îndemăna oricui. Și, de fapt, cu toții ne dorim niște copii diferți de “turmă”, nu?
Ok, am scris acest text pentru că ieri am văzut acei copii obezi și mi s-a strâns inima gândindu-mă la ei. Și așa am ajuns să mă gândesc că noi, părinții, facem de multe ori, greșeli mari. Cu toții le facem. Mi se pare doar important să încercăm să fim conștienți de cele mai multe dintre ele și să încercăm să le reparăm, căci acest lucru ne este la îndemână. Cred că e de datoria noastră să facem asta, căci copiii aceștia ai noștri au încredere 100% în noi și nu prea avem voie să ne batem joc de această încredere cu care suntem investiți. Nu credeți?
sursa foto: https://www.samaa.tv/uncategorized/2015/11/obese-kids-as-young-as-8-show-signs-of-heart-disease/
Follow
Send
Sunt mama unui tanar de 20 de ani.La vremea la care el era micut nu existau atat de accesibile informatiile despre cresterea si dezvoltarea armonioasa a copiilor.Aveam o colectie de reviste “Mami”cumparate cu vreun an jumate inainte de a se naste el,”Mama si copilul” si am folosit cu succes flerul si intuitia mea de tanara mamica.
Am facut cu siguranta multe greseli pe care azi pot sa le regret,dar nu mai am cum sa le schimb.
Ma pozitionez singura in categoria mamicilor ce au reusit.Acum sunt spectator al vietii lui,un adult in formare,ce inca se cauta,care cerceteaza si slefuieste ceea ce a primit de la noi,parintii,care colectioneaza experiente si triaza cu severitate ceea ce il.nemultumeste.
Uneori il simt ca ar fi vrut mai mult,uneori(si cel mai adesea)ii descopar recunostinta in privire,in atitudine,in voce…Tanarul pe care il vad si se dezvolta in casa mea(inca)este cu siguranta darul lui Dumnezeu in viata mea.
Zilele acestea el concureaza la Universiada Mondiala de la Napoli.As vrea sa spun acestea public, prietenilor mei,dar oamenii cand aud vesti din acestea pun presiune si asteapta medalii,cupe si trofee.Publicul incepe sa puna intrebari legate despre victorie.
Pentru mine ca mama de sportiv victoria este chiar prezenta lui la concursul cel grandios,timpul de calificare pe care l-au ravnit toti studentii sportivi intre 18-25 ani si pe care el l-a atins,zilele in care el s-a antrenat asiduu pentru acest concurs.Victoria este chiar tanarul ce ma uimeste in fiecare zi prin tot ce face pentru ca are un program strict pe care il repspecta,mananca dupa regulile unui nutritionist,doarme la pranz,iar seara e in pat inainte de ora 22 se antreneaza si invata,construieste…
Admiratia mea este nemasurata si as putea vorbi mult despre asta.
Va invit sa urmariti echipa Romaniei la Universiada de Vara de la Napoli.Stigati tare:Hai,Romania!
Masurati evolutia lor in progresul obtinut si cantariti rezultatul cu o balanta in care nu uitati sa adaugati investitia ce s-a facut in ei,de cate ori le-ati vazut numele scrise in presa sau rostite la stirile sportive,ce conditii de antrenamente au avut si de cate ori ati mers la o competitie nationala(cu intrare gratis)sa ii sustineti.
Avem o echipa mare la Napoli cu sportivi si antrenori despre care nu vorbeste aproape nici un ziar sportiv.Ei nu sunt creditati cu incredere.Ziarele investesc cu incredere doar victoria si eventuale stiri mondene din sport.Acesti sportivi au de dat sperantele lor si poate viitorul lor.Hai,Romania!