Ziua Cârtiței

De ceva vreme, cred că de la tragedia din Colectiv încoace (tragedie de la care au trecut deja 10 luni, apropos), am senzația, în unele zile, că trăiesc Ziua Cârtiței. Adică mă trezesc doar pentru a deschide internetul și a citi despre încă o tragedie care se întâmplă în România, pe care toată lumea a prevăzut-o, dar pentru care nimeni nu are o soluție.

Astăzi am citit despre o fetiță din Constanța care a fost operată cu 24 de ore întârziere din lipsă de sânge. Asta după ce a fost plimbată de la Constanța la Iași, via București!!! Iar acum este în stare critică, fiind în comă indusă și având nevoie de cel puțin încă o intervenție.

Am senzația tot mai pregnantă că trăim pe un câmp minat și că întrebarea nu este dacă va exploda următoarea bombă, ci când va exploda și ce ravagii va produce. Și părem să nici nu avem niște geniști printre noi dispuși să încerce măcar rezolvare problemelor. Avem în schimb foarte mulți analiști care spun(em) că lucrurile arată prost. Că țara e plină de bombe și că sigur vor mai exploda și altele. Că, aia e, moștenire grea, bani puțini, țară de hoți etc etc etc etc.
Oricât nu mi-ar plăcea mie, trebuie să recunosc că cei care au stabilit ca Miorița să fie unul din miturile fundamentale ale poporului nostru au avut mare dreptate. Uneori stau și mă întreb dacă noi vrem cu adevărat să ne vindecăm sau ne place mai mult ipostaza asta de victimă sigură, de oropsiți.

Pe bune, luați exemplul din sport: eu nu știu vreo echipă românească ce a fost sau este în stare să se prezinte la o competiție din postura de favorită.
Hai să luăm recent încheiatele Jocuri Olimpice: echipa de handbal feminin, favorită la medalii, a terminat pe locul 9. Iar singurele campioane olimpice sunt fetele de la scrimă care au trebuit să capoteze inițial și să fie înjurate de o țară-ntreagă pentru a-și găsi forța de a câștiga peste câteva zile.
Iar ceea ce se întâmplă în sport este, după părerea mea, o oglindire foarte corectă a ceea ce se întâmplă în mai toată societatea. Suntem un popor reactiv, nu pro-activ. Ceea ce n-ar fi în sine o chestie foarte rea, dacă n-am fi nevoiți să reacționăm, mereu și mereu, la o altă tragedie.

Și revenind la fetița de astăzi și lipsa de sânge: în acest caz nici măcar un mai putem da vina pe alții. Noi! Noi suntem de vină, nu sistemul. Sau, de fapt, mai corect spus, sistemul este de vină, căci (și) noi suntem sistemul.
Ai sânge dacă lumea donează sânge! Acum 10 luni să fi vrut să donezi și nu aveai loc. Acum…acum se fac campanii peste campanii, mai că oamenii ar veni la tine acasă doar-doar ai dona și tu. Iar rezultatul: nu există sânge pentru bolnavi în România! Pe bune, n-om fi putut noi face multe după Colectiv, dar la asta nu avem nicio scuză: mă, să nu înțelegem că nu datul din gură, nu indignatul, nu share-ul salvează vieți, ci sângele, la cel mai propriu mod cu putință?

Și, revenind la Ziua Cârtiței, oricâ de îngrijorător sună asta sau orice altă problemă din sistemul nostru sanitar, mie altceva mi se pare mai înspăimântător: că anul acesta am auzit atât de mulți oameni de vârsta mea, oameni cu copii mici, care-și fac planuri reale de a mai sta pe-aici, prin România, maxim 5 – 10 ani și apoi de-a pleca în altă parte, pentru a le permite copiilor lor să trăiască într-o societate normală. Ce înseamnă acest normal? Greu de spus, dar cu siguranță altceva decât se întâmplă zilele și lunile acestea la noi.
Nu o spun cu reproș, nici cu admirație. O spun cu îngrijorare, pentru că mi se pare că această dorință, acest plan al părinților a devenit sau tinde să devină un fenomen.

Dragoș Pătraru, vorbind despre cazul fetiței de azi, spunea pe Facebook:

Ne mor copiii la școală, pe drumurile proaste, la locurile de joacă, în spitale. De-aia le tot spun copiilor mei: încercați, prin tot ceea ce faceți acum, să vă pregătiți pentru a vă căuta fericirea într-o țară în care să fiți respectați, ca cetățeni, voi și copiii voștri!

Și eu, ca și el, am luxul de a povesti despre aceste lucruri la modul teoretic. Părinții acelei fetițe oare ce ar povesti? Ce i-ar spune ei fetiței lor? Cum i-ar putea explica că în 2016, într-o țară membră UE, NATO și mai știu eu ce, poți să mori de nepăsare?

Căci dacă va muri, fetița va muri din cauza nepăsarii noastre. Din cauza teoriei că alții tre’ să facă, nu eu. Din cauza Zilei Cârtiței pe care fiecare dintre noi și-o trăiește la nesfârșit, cu capul în pământul său, neștiind cum să facă pentru a mai vedea și problemele altora. Sau ne mai vrând.

Și abia aici începe adevărata problemă a acestui popor.

Sursa foto: www.pastposters.com