Era în anul 2004. Lucram la Habitat for Humanity Romania, abia începusem. Slujba mea era să fac strângere de fonduri pentru a construi locuințe pentru cei care nu au fost atât de norocoși ca mine sau ca mulți dintre noi. Oameni care muncesc de dimineața până seara târziu, dar care nu câștigă suficient pentru a face un împrumut și a avea acces la o locuință decentă. Oameni care au crescut în condiții sărăcăcioase și care, la rândul lor, nu pot sparge acest cerc al sărăciei și își cresc copiii în condiții sărăcăcioase. Oameni care se întreabă în fiecare zi cu ce au greșit și nici ei, nici nimeni altcineva nu știe să le răspundă.
Însoțeam o echipă de corporatiști de la ABN Amro, cei mai multț tineri, oameni minunați care veniseră să muncească pe un șantier Habitat for Humanity pentru familii în nevoie. În programul echipei era inclusă o vizită la actuala locuință a unei familii partener, la a cărei casa lucrau ei. Familia stătea într-o cameră de cămin de nefamiliști dintr-un orășel de 35.000 de oameni din Moldova. Cei mai apropiați de vârsta mea știți ce înseamnă o cameră de cămin de nefamiliști. Pentru ceilalți, să explic putin: poate cel mult zece metri pătrați în care familia pusese un pat, un șifonier, un frigider și pe el un mic televizor. Baia era la capătul culoarului, nu existau vase de veceu, și baia era împărțită de cele 14 familii de pe culoar. Nu aveau bucătărie, nici nu ar fi avut loc, improvizaseră ceva într-un colț. Evident că nu am avut loc cu toții să intrăm în cameră și am intrat câte doi, trei, pe rând. Probabil că nu m-ar fi izbit atât de tare povestea acestei familii, dacă nu aș fi observat în pat o fetiță de câteva luni (poate 6-9) care gângurea privind spre noi. M-am gândit, imediat, la fiica mea, nu cu mult mai mare decât acea fetiță. M-am gândit la Bianca mea și la zâmbetul ei fericit când se pune seara în pat, la zâmbetul ei fericit când se așează la masă sau se uită de pe canapea la telvizor. Am avut o strângere de inima și tatăl din mine a învins slujbașul din mine și mi-am spus “trebuie ca această familie să locuiască într-o casă decentă”. Familia aceea s-a mutat și ani de zile după aceea mă primeau în casa lor ori de câte ori mă duceam în acel orășel.
Anul acesta construim 40 de case în cinci zile. 
Este cel mai mare eveniment de construcție și voluntariat. Vom avea pe șantier peste 1000 de voluntari și valoarea întregului proiect este de 1,4 milioane de dolari. Un proiect greu la care eu și toti cei 14 colegi ai mei muncim de mai bine de jumătate de an, deja. Sigur că sunt mândru să mă gândesc că și eu am fost parte din acest proiect. Dar dincolo de asta, să faci un Big Build 16 ca acesta înseamnă pentru mine, ca tată, mai multe lucruri:
– în primul rând, o mare bucată de timp pe care aș fi petrecut-o cu copiii mei a fost sacrificată. Ca într-un buget, în care cineva intră și îți taie 50%. Numai că la un buget, poți să muncești mai mult, să încerci să recuperezi. Aici nu ai nicio șansă. Timpul pierdut este dus și pa. Iar copiii sunt cei care trebuie să înțeleagă că tata e ocupat și mai mereu plecat.
– am devenit un tată foarte puțin rezistent la stresul provocat de copii. 
Puțin mai țâfnos decat de obicei poate, putin mai irascibil (pentru cei care mă cunosc, da se poate și mai mult). De multe ori trebuie să fac eforturi să mă controlez în relatia cu ei care sunt…copii și care mă solicită așa cum e normal ca niște copii să își solicite tatăl. Nu este vina lor că tata vrea să facă cel mai mare proiect de construcție și voluntariat.
– tot ca tată, însă, Big Build 16 înseamnă că 40 de familii, cu copiii lor, vor dormi într-o casă mai sigură, într-o casă în care nu vor fi pericolele îmbolnăvirii, o casă cum de multe ori au visat doar. Căutați poveștile familiilor și ascultați-le mărturiile. Te cutremuri ca om, iar eu de multe ori ca tată, când auzi ce riduri le-au lăsat pe suflete acestor familii lipsa unei locuințe și nesiguranța casei.
– sper ca amândoi copiii mei să învețe de la mine, în special prin acest proiect, că dacă vei crede în visul tău și dacă vei munci suficient, el va deveni realitate, indiferent cât de mare e. Fiecare om are Everestul lui și mulți dintre noi, deși îl știm care este, nu ne apucăm să îl urcăm de teamă că nu vom reuși niciodată. Dupa ce urci primul Everest, nimic nu ți se pare imposibil și îți găsești mereu un vârf si mai înalt către care să visezi și pe care să îl urci. Chiar dacă asta înseamnă să faci cel mai mare proiect de construcție și voluntariat făcut vreodată în Europa, cu 1000 de voluntari. Mi-aș dori să învețe nu să își calibreze visele la ce se poate, ci să își înalțe faptele la rang de vis.
– sper, ca tată, ca amândoi copiii mei să fie mândri de mine pentru acest proiect. Cand mă văd, copiii mei au o lucire în priviri pe care o iubesc. Probabil că lucirea aceea ar avea-o și fără acest proiect. Dar cumva, prin acest proiect, peste ani de zile, când ei, la rândul lor, vor fi părinți și eu nu voi mai fi, mi-aș dori ca următorul lucru să se întâmple:
Într-o călătorie spre mănăstirile din Bucovina, Bianca, soțul ei și copilul pe care îl vor avea să conducă bucuroși, să râdă și să glumească. În drumul lor, pe autostradă (sperăm cu toții), copilul va citi pe indicator “Ba-cău”. Își va întreba mama curios:
– Ce se întâmplă în Bacău, mama?
Ea îi va explica despre un oraș frumos, cu oameni muncitori și se va uita complice la soțul ei. Acesta va vira și va ieși de pe autostradă (sperăm cu toții) și va intra în Bacău, într-un cartier din marginea orașului. Se vor opri si copilul va întreba curios (pentru că nu va fi la o benzinărie):
– De ce am oprit?
Atunci Bianca va spune:
– Uite, vezi casele astea multe? Bunicul Mario le-a construit. Nu el cu mâna lui, dar el și cu colegii lui au muncit un an de zile, astfel încât aceste 40 de familii să stea în aceste case. A fost un an greu, în care a fost mult timp plecat, în care era de multe ori gânditor sau morocănos. Dar și acum, uite, vezi toți copiii aceștia care se joacă? Parinții lor și poate bunicii lor au muncit la aceste case alături de bunicul tău.
Aceeasi lucire pe care eu o văd în ochii ei acum, să strălucească din nou și atunci și ea să fie mândră de tatăl ei, într-un fel pe care nu îl poate decât simți.
Proiectul Big Build 16 este Everestul meu de până acum. 
Ca profesionist și ca tată, îmi dau seama că toate celelalte vârfuri au fost antrenamente pentru acesta. Abia aștept să înfig steagul și, de acolo de sus, să caut următorul vârf pe care să îmi propun să îl cuceresc.
Big Build 16, însă, nu este proiectul meu. Este proiectul colegilor mei, al familiilor și al celor 1000 de voluntari care vor munci în acele 5 zile pe șantier. Așa că, atât ca profesionist, dar mai ales ca tată, vreau să te intreb: #viisitulabacau?
surse foto: wikipedia.org; ileanaandrei.ro; adplayers.ro
Follow
Send
Leave a Reply