Bancnota

– Doamnă, operația a decurs foarte bine, așa că băiatul dumneavoastră pare că a scăpat de ce era mai greu. Îl mai ținem câteva zile sub supraveghere, dar cred că săptămâna viitoare îl puteți lua acasă.
– Vai, domnule doctor, nici nu știu cum să vă mulțumesc. Ați fost așa de minunat!
– Ei, lăsați doamn…, zise doctorul Enescu dar nu mai apucă sa termine pentru că văzu gestul binecunoscut: femeia băgase mâna in geantă de unde scosese o hârtie mototolită de 50 de lei. 
In mod normal, doctorul s-ar fi comportat ca de obicei: s-ar fi prefăcut surprins, ar fi zis că nu e nevoie, c-o fi, c-o păți și până la urmă ar fi luat banii. Dar ceva îl opri de această dată. Văzu că bancnota are colțul din stânga sus lipsă, ceea ce îl făcu să realizeze că probabil aceia erau singuri bani ai femeii. Încasase prea multe astfel de bancnote de-a lungul timpului ca să știe de pe acum că oamenii se străduiau întotdeauna să îi ofere bani cât mai noi și mai nefolosiți. Și, în plus, puși intr-un plic. Parcă citindu-i gândurile și simțindu-se și mai rușinată, femeia spuse:
– Îmi pare rău, dar nu am găsit niciun plic p-acasă…
– Doamnă, vă rog eu frumos, chiar nu e nevoie. Apreciez gestul dumneavoastră, dar vă rog păstrați-vă banii și folosiți-i pentru medicamentele băiatului. Mă simt mai bine așa.
Știa că îl aștepta o zi grea și nu voia să se lungească in aceasta discuție.
– Dacă ziceți dumneavoastră…

Marieta ieși din spital în aerul rece de noiembrie și pentru prima dată după ceea ce părea sa fie o eternitate, respiră. Respiră și simți cum aerul îi intră în plămâni, asa rece, făcând-o să se schimonosească un pic de durere. Când auzise acum 3 săptămâni că Răzvi al ei de 7 ani are nevoie de operație i se păruse o glumă foarte proastă. El n-avea cum să pățească una ca asta, iar ea n-avea cu ce să plătească o operație când abia se descurca să pună mâncare pe masă în fiecare zi. Dar cumva, nu mai știa cum, pentru prima oară in viața ei și atunci când avusese nevoie mai mult, toate planetele se aliniaseră in favoarea lor și uite că acu Răzvi era bine și în curând acasă. Începu sa râdă și să plângă în același timp pe stradă. Traversă în fugă și chiar în momentul în care făcea un salt pe trotuar bancnota de 50 de lei îi căzu din buzunar, pe stradă. Nu observă lucrul acesta și mai făcu câțiva pași până ce auzi în spatele ei:
– Doamnă..doamnă…v-au căzut niște bani…
Se întoarse și până să vadă banii, îl văzu pe cel care o strigase. Părea să fie un…cerșetor. Adică nu era genul zdrentăros, dar ceva din atitudinea lui spunea ca asta îi era “meseria”. Apoi se uită pe jos și își văzu și bancnota. Se aplecă s-o ia în timp ce îi spunea cerșetorului:
– Vai, mulțumesc…sunt așa de zăpăcită….acum am ieșit de la spital…fii-miu e bine..și doctorul n-a vrut sa-i ia….
Văzu că bărbatul nu înțelegea nimic din povestea ei și în același timp simți că ăsta era un semn că banii aceia nu trebuiau să rămână la ea. Așa că se opri in dreptul lui și îi spuse:
– Banii ăștia mi-au purtat mult noroc azi. Și cum doctorul nu i-a vrut, cred că ar trebui să îi iei dumneata și să îți iei ceva de mâncare cu ei. Și când faci asta să ai un gând bun pentru Răzvi al meu.
– Bo…bogdaproste…

Nelu nu știa ce să creadă. Prima oară se enervase rău de tot pe el însuși pentru că o atenționase pe femeia aceea. Nici măcar nu știa de ce o făcuse, pur și simplu așa îi venise. Apoi se înjurase în gând pentru că dăduse cu piciorul la 50 de lei. Ce dacă femeia părea foarte amărâtă? El nu era? Fiecare tre să aibă grijă de el însuși, zicea el mereu.
Apoi…asta! Femeia îi dăduse banii de bună voie. Făcea de multă vreme “meseria” asta, dar nu i se mai întâmplase o asemenea grozăvie…un asemenea noroc.
Fericit, plecase in grabă spre magazin, speriat parcă să nu se întoarcă femeia și să îi spună că s-a răzgândit. Își făcea deja calcule câte pachete de țigări și câte beri își putea cumpăra de toți acei bani.
– Neata, Nelule! auzi o voce. Era atât de cufundat în gândurile lui încât nici nu realizase că tocmai trecea pe lângă “colțul” Floricăi.
– Neata, Floricico, ce faci? Întrebă Nelu, mai degrabă din obișnuință și nu pentru că l-ar fi interesat cu adevărat.
– Ce să fac, sper să fac azi vreun bănuț să le iau astora mici ceva de mâncare, că ieri n-am avut ce să le dau, zise Florica, în timp ce își mângâia cei 4 copii așezați lângă ea.
– Îmi pare rău! zise Nelu, continuându-și drumul. Apoi se opri. Nu înțelegea de ce, dar așa simțise să facă. Se uită la bancnota ruptă, se uită înspre magazinul care deja se zărea, se uită iar la bancnotă. Zâmbi trist, se întoarse și se duse lângă Florica:
– Uite, Florico, azi m-am pricopsit cu banii ăștia de la o femeie care și-a făcut pomană pentru copilul ei care părea să fi scăpat dintr-o belea. Eu vroiam să-mi iau țigări și bere de ei. Dar tu ai mai multă nevoie. Folosește-i cum trebuie si fă-le o bucurie copiilor ăstora.
– Mul…țu…..mesc, Nelule!

Ochii Floricăi încremeniseră pe bancnota ruptă. Niciun ban ieri, iar azi 50 de lei! Și de la cine, de la Nelu, cel mai bețiv și mai egoist membru al grupului lor!
– Mami, ne iei ceva de mâncare? o auzi pe Mariana întrebând-o.
– Sigur, sigur! Costeluș, ia banii ăștia și fugi până la Kaufland, știi tu care, că acolo e mai ieftin și poți să iei mai multe. Ia pâine, niște salam, un pic de brânză. Și ia și câte o banană pentru voi, că azi ne răsfățăm.
Costeluș, un băiețel de vreo 13 anișori, cel mai mare dintre frații săi luă banii și plecă înspre magazin. Deja își imagina în cap câte felii de salam putea cumpăra cu banii ăștia si câtă pâine o să mănânce.
Cum grăbea el pasul adâncit în visele sale, un sunet atât de drag îl trezi: sunetul de păcănele. Tocmai intrase pe o străduță mică și neumblată, cu o bodegă la jumătatea ei de unde se auzeau acele sunete. Încercă să le ignore și să meargă mai departe, dar o forță prea puternică îl trase înăuntru.
Acolo, doar unul din cele două aparate era ocupat. Se hotărî să plece, dar apoi începu să-și facă tot felul de calcule: bagă 20 de lei, face repede 40 și uite așa poate să ia mai multă mâncare. Se convinse repede că acesta era planul perfect, așa ca se duse la bar:
– Bună ziua, vreau să bag si eu 20 de lei in aparat.
– 50 e minimum…
– Bine, uitați 50 aici.
– Nu primim hârtii rupte…
– Vă rog eu frumos, e ruptă doar într-un colț.
– Bine, fie, îmi fac o pomană cu tine…

Nu-i luă mai mult de 10 minute să-i piardă pe toți. Sau aproape pe toți. Apăsă pentru ultima oară pe buton și îi veniră 2 perechi. Avea 10 lei în cont. Dădu o roșie: 25 de lei…mai dădu o roșie: 50 de lei….era sigur că următoarea era tot o roșie….când puse mâna pe buton auzi în cap vocea Marianei Mami, ne iei ceva de mâncare?
Se opri și îl chemă pe domnul de la bar:
– Aș vrea să scot și eu acești bani.
– Nu se poate, suma minimă de scos e 100.
– Gelule, vrei să-ți rup capul? auzi Costeluș vocea domnului care se juca la celălalt aparat. Dă-i copilului banii până nu-ți iau morții în cârcă și te bat rău!
– Stai, mă, că am glumit si eu…Ia-ți, piciule, înapoi bancnota asta ruptă, mai bine că am scăpat de ea.
– Mulțumesc, nene, îi zise Costeluș apărătorului său și ieși în fugă.

Aproape că o zburdă pe stradă ca să ajungă mai repede la magazin, ținând bancnota strâns în pumn. Dar in liniștea deplină a acelei străzi auzi niște voci:
– Dă, bă, banii că altfel ți-o iei rău.
– Nu mai face pe prostu’ că nu scapi așa usor.
Costeluș se întoarse și la vreo 10 metri de el văzu un grup de 4 băieți un pic mai mici ca el. 3 dintre ei păreau să-l amenințe pe un al patrulea care aducea un pic cu frate-său mai mic, Alin.
– Dar n-am niciun ban la mine, zicea ăl micu’.
– Atunci dă-ne telefonul, că știm că ți-a luat tac-tu.
– Băi, ia lăsați-l pe copil în pace zise Costeluș. Hai, valea!
– Da’ cine ești tu, mă, să ne dai ordine nouă, răspunse unul dintre cei 3, liderul lor.
– Eu sunt ăla care vă rupe curu’ la toți 3 dacă nu plecați acum și-l lăsați pe băiatul ăsta in pace! Mai bine fugiți până ajung la voi, că altfel n-o să vă placă.
– Hai, mă, să mergem zise un altul. Îl prindem pe fraier mâine.
– Bine, plecăm, zise și liderul. Apoi, exact când Costeluș ajunse in dreptul lor, scoase un cuțit mic pe care i-l înfipse în burtă.
– Cui îi rupi tu curu’, mă?
Costeluș se prabuși la pământ fără a scoate vreun sunet.
– Hai, bă, să fugim, că l-ai omorât pe ăsta! Și dispărură in câteva secunde.
Puștiul care semâna cu Alin se duse lângă Costeluș. Văzu că respiră, își scoase telefonul, sună și spuse exact ce-l învățase tatăl său pentru o astfel de situație:
– Tati, ascultă-mă cu atenție! Eu sunt bine, dar băiatul care m-a salvat e rănit rău. Vino repede! Sunt pe strada….

Ambulanța ori in fața spitalului. Doctorul Enescu, fiind de gardă, aștepta să preia victima. Când cei de la SMURD îl dădură jos pe Costeluș, acesta nu arăta bine deloc. Pierduse mult sânge si abia mai era conștient. Doctorul realiză repede că era o situație limită. În timp ce îi verifica semnele vitale, unul dintre pumnii băiatului se descleștă și doctorul Enescu văzu cu coada ochiului cum o hârtie mototolită cade pe asfalt. Nu i-ar fi dat vreo importanță dacă nu ar fi remarcat că acea hârtie avea un colț lipsă. Își fixă privirea asupra ei pentru 2 secunde și recunoscu bancnota pe care o refuzase de dimineată. Cumva, își găsise drumul înapoi la el. Apoi, când realiză ce însemna asta, ce însemna ceea ce făcuse el de dimineață, aproape căzu din picioare. Începu să tremure și să se uite în jur după un alt doctor care să îl înlocuiască.
În acel moment simți cum cineva îi strânge mâna. Se uită în jos și privirea sa se intersectă cu a lui Costeluș. Văzu in ochii lui atâta groază și atâta frică încât intr-o secundă își reveni, dându-și seama cât de speriat trebuie sa fi fost acel copil acolo, în acele secunde.
Îi strânse și el mâna, îi zâmbi și îi vorbi calm și sigur pe el:
– Puștiule, ești grav rănit și de aceea trebuie să te operez. Ai pierdut mult sânge și trebuie să închid cumva rana. Dar o să te fac bine!
Se opri pentru a lăsa nodul din gât să dispară. Și continuă:
– Tu l-ai salvat pe fii-miu, așa că eu o să te fac bine. M-auzi? Îți promit!