Sa-l vad plangand de mama focului. Sa-l vad lovindu-se. Sa ma stiu neputincios cand e bolnav. Sa vin acasa si el sa ma ignore. Toate acestea mi se par foarte complicate, daca nu imposibile cateodata.
Dar nimic nu mi se pare mai greu pe lumea asta decat sa-l las sa fie ce-o vrea el. Nu, nu e corect spus asa. Corect ar fi: nimic nu e mai complicat decat sa nu incerc sa-l transform intr-o varianta mult imbunatatita a mea.
Pentru ca indiferent daca ne propunem sau nu si indiferent daca ne dam seama sau nu, asta facem cu totii: ne straduim sa le oferim copiilor nostri o viata altfel, “mai buna” (din punctul nostru de vedere) decat am avut noi. Incercam sa nu-i privam de neajunsurile noastre din perioada copilariei, incercam sa nu le impamantenim fricile noastre, incercam sa le transmitem acele trasaturi care ne plac la noi si sa le eliminam pe celelalte. Ne straduim sa facem o gramada de lucruri plecand de la ceea ce suntem noi.
Doar ca facand toate acestea, de foarte multe ori uitam pe parcurs ca ei nu sunt noi. Ca ei sunt ei, niste oameni foarte diferiti de noi. In primul rand cu alte creiere si alte temperamente. Apoi cu alte calitati si defecte. Si cu alte, dar cu totul alte vise.
E foarte complicat sa-i vedem asa, ca pe niste fiinte unice si minunate ce sunt. Suntem mult prea subiectivi si prea implicati emotional ca sa mai putem gandi rational. Si atunci impulsul cel mai puternic este acela de a-i proteja. Si cel mai la indemana ne este sa incercam sa ii protejam de lucrurile care nu ne plac noua. Sau sa ii incurajam catre lucrurile care ne plac.
Da, imi place la nebunie cand aud pe cineva zicandu-ne ca Mark seamana atat de mult cu Iulia sau cu mine. Dar adevarul este ca e o persoana foarte diferita. Si vad asta cel mai bine in chestiile mici.
Mie imi plac sporturile in general, dar nu-mi plac luptele. Joaca lui favorita este sa ne luptam..cu sabii, cu pumni, cu pupaturi..dar lupta sa fie.
Eu sunt cel mai nepriceput barbat din cati exista pe lumea asta cand vine vorba de constructii, reparat prin casa etc. E l si-ar petrece (de multe ori chiar face asta) o zi intreaga pe un santier.
Nu mi-a placut niciodata gradinaritul, iar el are toate uneltele necesare pe care le foloseste aproape zilnic.
Mie mi-e frica de lucruri care pe el nu-l sperie. Si invers. Si tot asa.
Sa zic ca nu mi-ar placea sa imi semene sau sa ma regasesc in el ar insemna sa mint. Cu toate acestea, sper sa fiu in stare sa nu il oblig sa faca lucruri doar pentru ca eu consider ca ii sunt necesare in viata sau, eventual, pentru ca mi-au folosit mie.
Sper sa reusesc sa-l las sa fie el, orice ar insemna asta si orice l-ar face fericit. Pentru ca si asta cu fericirea copilului pe care ne-o dorim cu totii mi se pare ok, atata timp cat nu imi doresc ca fericirea lui sa fie masurata cu ocaua mea de fericire.
Iar daca totusi ar fi sa-mi doresc niste lucruri pentru el, as cita-o pe Iulia si as zice ca:
1. mi-as dori sa fie curios, intotdeauna.
2. Mi-as dori sa aiba pasiuni, oricare ar fi ele.
Si, as mai adauga eu:
3. mi-as dori sa iubeasca cu adevarat pe cineva.
4. Mi-as dori sa stie ca orice ar face pe lumea asta, cel putin 2 oameni il iubesc mai presus de orice.
Follow
Send
Multam de raspuns
As vrea sa fiu clar. Eu nu discut felul in care tu il cresti pe junior. Cred ca faci/ faceti o treaba excelenta.
Nu scriu avand ca scop sa iti schimb parerea sau felul tau de a actiona. Vreau sincer sa inteleg cum vad altii aceasta meserie de parinte. Deci,te rog,sa nu iei nimc personal.
Eu nu cred in sisteme de crescut copiii. Nu cred ca exista unul perfect. Cred ca suntem diferiti si ce merge pentru tine nu va merge pentru mine. Cred totusi in criterii de baza ce te pot indruma intr-un sens sau altul.
Eu cred ca voi il cresteti bine pe Mark fiindca il iubiti cu adevarat; nu pentru ca folosesti nu stiu ce metoda….
La punctul doi nu m-am exprimat prea clar asa ca mai incerc odata: Sunt de acord, tu si Iulia aveti o influenta importanta in viata lui Mark dar dupa mine ( si nu numai)nu la fel de puternica precum presiunea sociala sau de grup. Faptul ca voi va purtati frumos cu el nu are nici o legatura cu ce ii va face societatea. Nu foarte multi se vor purta la fel. Munca voastra va disparea la un moment dat. Daca vrei pot dezvolta pe aceasta tema dar mai simplu ar fi sa cauti pe net ” peer pressure”( sunt convins ca stii la ce ma refer)
In incheiere un mic exercitiu:
1) junioara mea,este, cum tu spuneai curioasa. Cauta sa vada ce se intampla daca baga lucruri diverse in prize.
2) sunt uimit de ea fiindca nu am invatat-o noi sa o faca.
3) inteleg ca ar trebuii sa fie libera sa aleaga dar ma tem ca trebuie sa o ” educ” si de data asta va primii un mare “NU E VOIE” iar cand va intelege si o explicatie ” de ce”
4) nu o pot lasa sa isi gaseasca calea si sa afle ea de ce nu e bine.
Am citit de aceast PROIECT de a nu integra copii in sisteme. Acum depinde, vrei nu vrei, normalitatea e data de majoritate si cred ca intelegi ce vreau sa spun( nici eu nu am inventat asta:))
O gluma daca imi permiti la sfarsit: sper ca la intoarcere sa piloteze avionul unul ce a fost prins in sistem si nu unul ce inca mai
Ioane, nu iau nimic personal si ti-am mai zis ca imi plac dialogurile cu tine :). DIn pacate, pentru ca scriu despre lucruri in care cred si pentru ca sunt doar cuvinte pe “hartie” pot parea mai defensiv decat sunt in realitate. Nu asta imi e intentia :).
Cred ca (lasand la o parte exemplele extreme) fiecare parinte este cel mai bun parinte pentru copilul lui. Chiar cred asta. Si in aceeasi masura cred ca “sistemul democratic” de crestere a copiilor este cel mai potrivit daca iti propui sa cresti un om frumos. Adica inzestrat cu mult mai multa inteligenta emotionala decat media. Lucru care pentru Iulia si pentru mine este foarte important.
De asemenea sunt de acord cu tine ca societatea va “incerca” sa-l “educe” pe Mark. Si cred ca felul in care il crestem noi il va inzestra cu mult mai multe instrumente ca sa faca fata acestor incercari. Dar sunt atat de multi factori la mijloc incat habar n-am ce va fi. Pot doar sa sper ca ii va fi cat mai bine si mai usor in viata asta.
“Sistemul democratic” in care credem noi spune o chestie foarte importanta pe care nu ti-am mentionat-o pana acum, si anume: toate principiile noastre functioneaza atata timp cat copilul este IN SIGURANTA. Adica in momentul in care siguranta ii este in pericol, uita tot ce ti-am spus noi si fa bine si scapa-l de belea :). Deci in nicio situatie potential periculoasa, Mark nu ia nicio decizie. Ok, care ni se pare noua potential periculoasa (tin minte discutia noastra despre santierul de la Sibiu), dar stii cum e, norocul sau ghinionul lui Mark e ca trebuie sa se bazeze pe capacitatea noastra de a discerne lucruri :).
Sper ca am reusit si eu sa te mai lamuresc cu una alta. Si iti raspund cu placere, daca pot, la orice alte intrebari.
Seara buna.
Salutare
Curios doar: cum definesti tu ” educatia”?
Octavian
Mi-ai pus o intrebare grea si cam vaga…dar incerc sa raspund asa: educatia este totalitatea cunostintelor pe care le dobandim si a experientelor pe care le traim de-a lungul vietii si care ne ajuta sa ne formam ca persoana.
Daca te refereai la un anumit gen de educatie, te rog sa fii mai specific.
Mai concret;)
1)Cum poti educa un copil daca el alege tot timpul iar tu te supui pentru ca el sa nu fie nefericit.
2)ce ai sa faci cand alegerile lui nu vor mai depinde de tine. Si sa zicem unul ca mine( sa nu dau pe altii de exemplu) il va face nefericit?
3) asa cum ziceai si tu in alt post, extremele nu sunt benefice. Eu incerc sa vizualizez situatia, si vad o linie care are la un capat un copil ce are libertatea de a alege mereu si la celalalt un copil unde parintilor nu le pasa de parerea lui si nu poate alege niciodata. Oricare dintre ele sunt extreme.
Cum se poate intampla “educatia” cand copilul nu stie nimic, educatia depinzand de
timp asa cum ziceai si tu?
Octavian
Incep cu ultima intrebare ca mi-e mai simplu: eu nu stiu vreun copil care sa se fi nascut cu lipsa de curiozitate, deci nu cred ca exisa copii care sa nu stie nimic. Sigur, exista oameni fara preocupari, dar aici e o lata discutie, din punctul meu de vedere.
Mai mult, in America ( si cred ca si in Australia) este un curent foarte puternic si cu rezultate uimitoare din ce stiu eu, numit “unschooling”: nu il integrezi pe copil in niciun sistem se invatamant si el va gasi oodalitate sa invete/sa se educe in ceea de ii place.
Nu cred ca ceea ce incercam noi sa aplicam este o extrema doar pentru ca tinem cont de parerea lui Mark. Din contra, mi se pare ca il echipam cu niste aptitudini care il vor ajuta sa fie un om mai empatic si mai dezvoltat emotional. Ceea ce ar trebui sa insemne ca ii va fi mai usor sa faca fata unor situatii.
La intrebarea nr 2 nu stiu cum sa raspund pt ca nu am inteles-o :).
La intrebarea nr 1 iti spun ca, din punctul meu de vedere, cea mai buna educatie pe care o primeste un copil este puterea exemplului. Si aici, din pacate sau din fericire, fie ca vrem sau nu, ii influentam mai mult decat ne putem inchipui. La fel cum ni s-a intamplat si noua. Dar, in acelasi timp, asta e marea noastra sansa ca parinti. Ce facem cu ea sau cat de bine facem e o chestie foarte subiectiva si discutabila.
Am fost mai concret? 🙂
Inca ceva: o sa descoperi pe masura ce creste fiica ta (daca nu ai facut-o deja) cum copiii se nasc cu niste abilitati extraordinare pe care pur si simplu nu ti le poti explica pentru ca nu avea de unde sa le “invete”. Cred sincer ca problema este ca noi (societatea) ii “educam” pe acesti copii sa devina niste “tipizate”. Si as fi vrut eu sa fiu atat de destept incat sa am ideea asta, dar cel care a spus-o a fost Sir Ken Robinson in aceasta prezentare pe care ti-o recomand cand ai 15 minute de liniste
http://www.ted.com/talks/ken_robinson_says_schools_kill_creativity?qsha=1&utm_expid=166907-20&utm_referrer=http%3A%2F%2Fwww.ted.com%2Fsearch%3Fcat%3Dss_all%26q%3Dken%2Brobinson%2Bdo%2Bschools