Tați în dialog: Șerban Pavlu – “Când devii tată nimic nu se schimbă, dar de fapt se schimbă totul!”

Kung-Fu Panda și Relu din “Umbre”. 2 personaje atât de diferite între ele, chiar dacă amândouă extrem de bătăioase. Dar legate între ele, cel puțin în România, de cel care le dă viață. Sau voce.
Și pe Șerban Pavlu l-am stalk-uit (începe să devină un obicei și nu știu dacă să mă îngrijorez sau nu). L-am văzut în parc, m-am dus la el, i-am povestit ce vreau și a zis da. Cred că mai mult ca să scape de mine, nu cred că arătam prea bine, fiind după o repriză de fotbal cu prietenii lui Mark.
Dar ne-am revăzut la o cafea și discuția de mai jos e doar o mică parte din ceea ce (ne-)am povestit. Dacă Șerban, tatăl, seamănă mai mult cu Relu sau cu Po (nu, chiar nu aveți voie să nu știți cine e Po) rămâne să stabiliți voi:

A.Z.: Cine este Șerban, tatăl?

Ș.P.: Cel puțin până acum, eu nu m-am recomandat prin chestia asta, și n-o spun în sensul de a diminua statutul de tată sau de a-l trece pe un plan doi, dar am făcut mai târziu copiii, ca mare parte din generația noastră. Motivele sunt multe, tu crezi că sunt ale tale, dar apoi, peste 10 – 20 de ani, când se scrie statistica unei generații și ești identificat ca generație, vezi că motivele erau de fapt colective sau există un pattern. Până la 38 de ani îți conturezi o personalitate, trăiești fizic suficient de mult timp ca să te formezi într-un anumit fel și acel fel e fără copii și când apare primul copil și al doilea în cazul meu, Șerban tatăl începe să prindă contur, dar e un contur mai mic, mai estompat. E un Șerban mai mic decât celălalt Șerban care are toată experiența. 
Încă e un tată firav. Am amânat chestia asta, uneori conștient alteori, așa cum ziceam, inconștient. Știu că niciodată nu m-aș fi descris, tânăr fiind, ca pe o persoană care n-o să facă copii. Sunt convins că dacă treci de o anumită limită a fiecăruia, poate să dispară chestia asta, zic așa, ca și intenție, dar tot amânam și cred că e un impuls pe care ți-l anihilezi și din teamă: teama că te vei pierde pe tine, teama că vei avea din ce în ce mai puțin timp, teama de a-ți asuma o responsabilitate de genul ăsta, pentru alte persoane.
Acum, Șerban tatăl este un tip mai agasat (râdem), mai nervos decât înainte, dar care face eforturi.

A.Z.: Uitându-te retrospectiv, ți se pare că ai luat o decizie corectă de a amâna, că ai fost un tată mai pregătit la momentul respectiv, decât ai fi fost înainte?

Ș.P.: Da. Evident, există 2 planuri: cel concret, pe care-l poți analiza cu instrumentele tale și cel care nu ține neapărat de noi. Nu știu dacă există o entitate care ne guvernează și ne supraveghează, dar cu siguranță există o zonă a întâmplării și a întâmplătorului care e puternică în viața noastră. Noi încercăm tot timpul s-o organizăm și să spunem mereu: Eu sunt stăpânul vieții mele! Eu decid! Mie nu mi se pare că lucrurile merg chiar așa.
Dar revenind la zona conștientă, cea pe care încerci s-o ordonezi, da, cred că sunt mai pregătit. Nu sunt mai pregătit fizic, de lucrul ăsta sunt sigur. Există sau, cel puțin în cazul meu, a existat energia aia de, să zicem, 25 – 35 de ani când fizic ești mai apt (asta vreau să fie bolduită) (râdem), e ca la sportul de performanță. Dacă te duci acuma și zici: Domnule, vreau să mă apuc și eu de fotbal….Dar câți ani aveți?…Lasă, dom’le, uitați: am 1,87m, mă antrenez, îmi place să alerg….Dom’le, câți ani aveți?…Am și eu 41 de ani….Dom’le, e un pic târziu, înțelegeți?…
Glumesc, dar există un consum fizic. Aici, na, eu sunt un exemplu bun, nu pentru că m-am purtat bine, ci pentru că alături de Oana, soția mea, creștem noi copiii. Așa s-a nimerit. Nu înseamnă că n-am avut o zi, două, o săptămână atunci când am avut nevoie, dar copiii stau doar cu noi în casă. Și au fost niște nopți, apoi, după ce a apărut și cel mic, au fost niște nopți încrucișate și fizic ești mai puțin pregătit să faci față. Adică la 25 de ani poți să sari o noapte și să lucrezi mai eficient a doua zi decât la 41.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre copiii tăi…

Ș.P.: Am doi….

A.Z.: Să-ți trăiască…

Ș.P.: Mulțumesc. Natalia Teodora, care are 4 ani și 7 luni și Nicolae Sebastian care are 1 an și 7 luni. Nati a fost ca un șoc: pe lângă că a fost primul copil, cu tot ce înseamnă asta, ea este blondă cu ochi albaștri. Noi, și eu, și soția, suntem închiși la păr și la ochi….nu am niciun fel de problemă cu chestia asta (râdem)

A.Z.: N-ai dubii.

Ș.P.: Nu. Dar a fost un amănunt care ne-a mirat și ne miră în continuare. Și, mă refer la modul concret, nu metaforic, diminețile sunt șocante, când apare ciufulită, așa blondă și cu ochii ei albaștri și se uită de aproape la tine, te gândești: Măi, ce e cu fetița asta?. E mai puternică senzația asta, că o altă persoană a apărut pe lume. O altă persoană care, sigur, a apărut de la tine, dar care nu ești tu.
Îmi place de ea că a început să fie glumeață, să aibă ironii și asta m-a amuzat dintotdeauna la oameni și când o vezi la cineva care e foarte mic, e mai amuzant.
Nicolae e în perioada aia „bombonistică” în care ne amuzăm teribil. Ăsta e mai așa, mai zgubilitic, în mișcare continuă: trage, scoate…

A.Z.: Sunt diferiți între ei?

Ș.P.: Da, da. El pare așa, un tip mai concret. (râd). Și în mers, și în acțiuni. Și mai îndrăzneț.

A.Z.: Ea e mai poetă? 

Ș.P.: Nu, mai analitică, privește lucrurile de la distanță puțin.

A.Z.: De câte ori mă duc la un desen animat dau de tine, sau de vocea ta (râde). Ai vreun personaj preferat?

Ș.P.: Există dublajele de seriale și lung metrajele care, după cum ai văzut, sunt din ce în ce mai sofisticate, atât ca desen ,dar și ca „joc actoricesc”, să-i zicem. Și acestora din urmă li se acordă o atenție specială. Iar aici e un personaj pe care l-am făcut deja de 3 ori: Kung Fu Panda și ăsta e personajul meu preferat.
Iar la seriale, era un personaj de care nu mai scăpam: Căpitanul Hook din Jake și pirații.

A.Z.: Dar ai fost Captain Hook și în versiunea originală.

Ș.P.: Da, da.

A.Z.: Noi de acolo te știm, și de atunci am fost mereu, la orice alt personaj: Ăsta e Captain Hook!

Ș.P.: Dar recunoșteați vocea?

A.Z.: Da, clar.

Ș.P.: Ce chestie! Mi se pare atât de ciudat. Eu n-am ureche muzicală și mi se pare grozav de câte ori aud asta.

A.Z.: Apropo de roluri, schimbând la 180 de grade, l-ai jucat pe Relu în “Umbre”, pe HBO.

Ș.P.: Daaa.

A.Z.: Relu era un tip care făcea foarte multe rele.

Ș.P.: Da, făcea și rele, dar am sperat până în ultima zi de filmare că el are și o parte bună.

A.Z.: Și are? Că n-am văzut toate episoadele.

Ș.P.: Da, are. El e un tip cu familie, Relu e tată….

A.Z.: Ok, zi-mi dacă te-ai gândit vreodată, că într-o anumită situație, ai putea face pentru copiii tăi lucrurile pe care le face Relu?

Ș.P.: Păi, știi cum e: probabil că există o parte adevărată în chestia asta. Presupun că a avea copii te pune într-o relație cu lumea în care pentru copilul tău ai putea să dai în cap cuiva. Ce e adevărat în povestea asta cu copiii este că îți dorești să îi protejezi, să le fie bine și lucrurile astea te pot împinge să faci anumite lucruri.
Dar, în același timp, eu cred că foarte mulți oameni își cauționează niște greșeli pe seama copiilor. Acest am făcut-o pentru copil nu poate salva orice comportament al tău. Eu asta cred. Nu te pune nimeni să furi de la Stat pentru copil.

A.Z.: Ce roluri joci acasă? 

Ș.P.: Îl avem pe „Tatăl înțelept”, „Tatăl autoritar”, „Tatăl care știe orice”. Avem și „Mama care știe orice”, adică ei i s-a și spus: Tu ești mamă, deci trebuie să știi orice! (râd)
Mai avem „Tatăl puternic” care poate să ridice orice. Sunt și prinț și mai fac maimuțăreală pe voci.

A.Z.: Ești pescar?

Ș.P.: Nu.

A.Z.: Ok, asta mă încurcă. Dar hai să te întreb oricum: mergi pe stradă, îți pică peștișorul de aur în brațe care îți spune că dacă îi dai drumul, îți îndeplinește oricare 3 dorințe pentru copiii tăi. Care ar fi acelea?

Ș.P.: Asta e o întrebare capcană fără să-și dea seama că e o întrebare capcană, pentru că noi nu ne putem dori pentru copiii noștri, acceptând că ei sunt alți indivizi decât noi, lucruri pe care nu ni le-am dori pentru noi. Și și mai des, ne dorim să fie feriți de greșeli sau de dureri pe care le-am făcut noi. Deci nu te poți raporta, în realitate, la el ca la un alt individ. De aceea răspunsul la întrebarea asta nu are cum să fie real, decât prin prisma a ceea ce simți tu. Așa că mai la obiect ar fi să întrebi: Ce te-a durut? Unde crezi că ai greșit?
Mi-aș dori să trăiască o viață în care să se împlinească uman. Asta e cel mai bun lucru pe care poți să îl faci tu cu tine. Să se împlinească uman, spiritual. Și chiar nu cred că mai sunt doar cuvinte, până la urmă asta e evoluția pe care ar trebui s-o ai.

A.Z.: Ok, hai s-o luăm altfel: dacă Natalia ar prinde peștișorul de aur, ce crezi că și-ar dori ea, cu mintea ei de acum? 

Ș.P.: (râde) Să fie o prințesă înconjurată de unicorni, să vorbească cu animalele și..nu mai știu ce altceva.

A.Z.: Mark cred că și-ar dori să poată să facă ce vrea el non-stop, asta cred că ar fi departe, prima…

Ș.P.: Dar e așa voluntar?

A.Z.: Nu, în sensul că să nu-i mai spunem noi ce să facă. Să nu mai meargă la grădiniță. Și a treia să poată să mănânce ce vrea el, adică vreo 3 chestii, toată viața.

Ș.P.: Natalia e încă prea mică, dar sun convins că într-un an, lucrurile or să se schimbe dramatic.
Dar îmi doresc să se schimbe lucrurile și aici, în țara noastră, asta îmi doresc foarte tare. Și nu cred că e foarte greu. Atunci când îi vezi pe ăștia mici și revii din nou la lucrurile esențiale, îți dai seama că nu e atât de greu să faci o școală bună, să faci o grădiniță bună. Dar cred că suntem într-o derivă și cred că s-a ajuns la o derivă și o alunecare a lucrurilor esențiale. Și asta îmi ridică mari, mari semne de întrebare.

A.Z.: Hai să punem răul în față și să ne gândim că peste 15 – 20 de ani, lucrurile care sunt importante pentru voi n-or să se schimbe în România. Ți-ai dori să trăiască aici sau în altă parte?

Ș.P.: În altă parte. Eu nu mi-am dorit niciodată să plec. Sigur, la mine e și meseria și toată lumea își traduce prin chestia asta, și așa e: n-aș putea face lucrul ăsta în altă parte, cum se pleacă în emigrarea tradițională. Adică: De mâine plec în Germania și fac actorie! Ar fi imposibil. S-ar putea ca în viitor să filmez nu-știu-unde, dar asta este altceva. Nu ăsta a fost motivul pentru care n-am plecat. Însă pentru ei…știi, te gândești la un context în care se întâmplă lucrurile și acest context acolo e (mai) coerent, cam despre asta este vorba. Poți să fii un bou perfect și în altă țară, nu asta e problema. Dar dacă ai niște calități, ele pot fi…aici ești bruiat în permanență și bruiajul ăsta obosește, e pur și simplu un efort în plus pe care trebuie să-l faci.

A.Z.: Rămânând la domeniul fantasticului, să presupunem că Șerban, tatăl, s-ar întâlni cu Șerban, cel care urmează să devină tată. Ce sfaturi i-ai da?

Ș.P.: Ha! Haha! A, groaznic! E o întrebare grea asta. Cred că l-aș sfătui să se odihnească bine de tot până la acel moment și să înțeleagă că nimic nu se schimbă, dar de fapt se schimbă totul și să-și privească viața care vine în contextul ăsta. Pentru că ceea ce urmează nu e ca un job, sau ca o casă pe care o termini. Ci de acum încolo vei trăi așa, asta nu se mai termină.
Nu sunt tată decât de 4 ani și ceva, n-am o experiență vastă, dar asta încep să înțeleg.

A.Z.: Ți se pare apăsătoare chestia asta? 

Ș.P.: Uneori, da. E această perspectivă a faptului că nu se mai termină și că raportul tău față de copil ăla e, întotdeauna va trebui să-ți pese și de altul. Tu nu mai poți să-ți pui coada pe spinare, la modul metaforic.
Șții, apropo de chestia asta, m-am gândit mult în ultima vreme la oamenii care aveau mulți copii: 5, 6, 8 copii. Noi suntem deja condiționați în direcția asta, spunem că n-am putea avea atâția pentru că n-am avea timp să ne ocupăm de ei.
Ar fi de discutat dacă e într-adevăr așa, sau ei se descurcă și se dezvoltă oricum.

A.Z.: Și cu ce ți-ar plăcea să se mândrească copiii tăi când vor povesti despre tine? Adică să zică: Tata a fost foarte…..Ce? 

Ș.P.: (râde) Mi-ar plăcea să zică că tata a fost foarte deștept, dar asta e mai complicat. Asta mi-ar plăcea.
Lovindu-ne și noi de diferite chestii ca tineri părinți, am stabilit 3 categorii la care tu, ca părinte, îți poți ajuta copiii: poți ajuta cu bani (case, habar n-am, orice ajutor material), poți ajuta cu fizicul tău: Dom’le, mă ofer pe mine, n-am altceva de oferit! (nu știu, îți cresc copiii, te ajut la construcții, nu știu, pune-mă să fac ceva) și poți ajuta cu expertiză: expertiză în vreun domeniu sau chiar expertiză de viață.
Asta mi se par cele 3 mari categorii de ajutor. Și mie mi-ar plăcea să fiu amintit pentru expertiza mea, pe care, sincer, nu prea simt că o am.
Dacă mi-ar plăcea ceva, asta ar fi.
Și știi ce mi-aș dori pentru ei: observ și eu acum, poate am mai îmbătrânit. Oamenii sub 30 de ani se uită mult spre sine. În Occident îi și zic “hedonismul generației căreia nu i s-a spus Nu!” astfel încât să se poată adapta la lumea reală.
Asta mi-aș dori să NU se întâmple cu copiii mei: să nu fie întorși doar spre sine, spre propriile plăceri, dorințe.

 

Îmi doresc foarte tare ca lucrurile să se schimbe și aici, în țara noastră. Probabil că asta au gândit și părinții noștri. Lor nu li s-a împlinit dorința. Nouă…nu știu ce să zic. N-aș vrea să răspund la întrebarea asta în aceste zile….iar eu sunt un optimist din fire.
Dar cred că asta ar putea fi o soluție: să ne propunem să fim altfel pentru copiii noștri. Să le lăsăm lor o altă țară și un alt set de valori. Dacă o să ne iasă? Asta trebuie să-i întrebăm pe ei peste vreo 30 de ani.