Tați în dialog: Andrei Roșu – “Îmi doresc ca și copiii mei să ajungă să se trezească devreme”

Sunt săptămâni în care mă văd cu Andrei mai des decât mă văd cu părinții. De două, trei ore pe săptămână ne intersectăm în alergare, prin Herăstrău. Sigur, diferența mare dintre noi este că atunci când eu îmi încep antrenamentul, pe la 7 dimineața, el și-l termină pe al său. Ceea ce uneori mă enervează, eu crezând despre mine că sunt o persoană matinală.
A alergat pe toate continentele, s-a luat la trântă (și le-a terminat) cu cele mai dificile competiții, a ajuns în Guiness Book of Records. Motive excelente, zic eu, pentru a sta de vorbă cu Andrei Roșu…tatăl.

A.Z.: Cine este Andrei, tatăl lui Alex și al Emei?

A.R.: Întrebarea conține jumătate de răspuns. Da, sunt tată lui Alex și al Emei. Sunt o sumă de persoane și personaje, începând cu a fi tătic, până la soț, prieten, profesionist, donator benevol de sânge, nu știu, toate rolurile pe care le joacă oricce om în viața lui, cu mai multă sau mai puțină pasiune. În ultima vreme am încercat să restrâng numărul rolurilor și să le păstrez pe cele care contează și să investesc multă pasiune și energie în ele.

A.Z.: Și care sunt cele mai importante, care contează pentru tine?

A.R.: În primul rând rolul de familist, de părinte și de soț, nu știu sigur dacă e unul singur sau sunt două. După care altul este de explorator în tot ceea ce înseamnă stil de viață sănătos, de la sport până la relația pe care o ai cu cei din jurul tău, cu propria mâncare, hidratare și așa mai departe. Zona de implicare soială e foarte importantă, pentru că de fapt când îi ajutăm pe ceilalți, ne ajutăm pe noi și tocmai de asta ne simțim bine și investim în viitorul nostru și al copiilor.
Și, bineînțeles, ceea ce fac ca și profesionist, care nu e doar partea care plătește facturile, dar mă ajută să pot lăsa ceva în urmă.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre Alex și Ema – lucrurie care le plac și cele care nu le plac?

A.R.: Pentru mine și soție, înafară de faptul că a avea copii e o chestie nouă, amândoi am fost singuri la părinți, iar când îi vedem pe frați interacționând e o chestie nouă și de multe ori suntem luați pe nepregătite și ne întoarcem la cărți, citim și vedem cum ar trebui să reacționăm, pentru că sunt momente când există gelozii, există răutăți între ei, dar per ansamblu sunt niște copii extraordinari.
Ce le place? Le place să petreacă timp cu părinții, le place să se joace, le place să facă mișcare, multă mișcare, asta pentru că facem și noi, ei fac ce văd în jurul lor. Tocmai de aceea ne-am propus să devenim cam ce ne dorim să devină și ei. 
Știi ce am observat? Și eu, și soția am început schimbările în viața noastră în urmă cu vreo 7 ani, din dorința de a fi model pentru copii și am realizat că a fi model nu e o muncă de o săptămână – două, după care ne putem întoarce la vechile obiceiuri.
E, probabil, o muncă până pleacă de acasă, plus încă niște zeci de ani trebuie să continui să fii model pentru ei pentru că așa își însușesc niște valori și au niște repere în viață.
Ce le mai place? Sigur, le plac și dulciurile și aici e o muncă, pentru că sunt foarte multe dulciuri cu zahăr rafinat pe piață, nu poți să-i privezi total, dar măcar să te asiguri că 90% din ceea ce consumă zilnic este sănătos.
Pentru că acum, sigur, nu poți să ai control în permanență ce mănâncă și încercăm să-i educăm într-un anumit fel, să mănânce ce mâncăm și noi și astfel să fie sănătoși, pentru că până la urmă sănătatea fizică și mentală începe, cred eu, în bucătărie și în relația cu părinți.
A, și tot la lucruri care le plac, am uitat să zic că Ema e în faza roz a existenței sale. Îi plac lucrurile roz, a depășit faza cu poneii și acum e cu animăluțe cu ochi mari și strălucitori. 
Oricât am fi de împotriva folosirii de tablete, telefoane, nu îi ținem departe de tehnologie dar am învățat să lucrăm cu niște reguli: ei știu clar că au voie 30 minute pe zi și o oră în weekend, dar condiția e să fi ieșit din casă minim 2 ore în ziua aia.

A.Z.: Și lucruri care nu le plac?

A.R.: Sunt mâncăruri care nu le plac. Tot Ema e la faza la care dacă vede legume verzi, fuge. Dar sperăm să treacă…curând.
Fii-miu e înnebunit după ardeii roșii, dar are diverse feluri de mâncare – de exemplu dacă îi dai să încerce ciuperci pleurotus sau normale, fuge.
Am observat însă, că dacă îi implicăm în pregătirea mâncării devin mult mai curioși, vor să testeze, să încerce. Chiar dacă nu mănâncă, măcar gustă.

A.Z.: Sunt diferiți între ei?

A.R.: Da! Alex seamănă fizic mai mult cu mine, dar pe dinăuntru cu soția, iar Ema invers. Dar ce am observat e că al doilea copil se repoziționează, ca să își câștige locul lui binemeritat. Și din ce am citit e greu să aibă același comportament: dacă unul e mai timid, mai retras, al doilea e mai tupeist, mai curajos.

A.Z.: Cel de-al doilea se adaptează în funcție de primul…

A.R.: Da, exact. Oricum, la al doilea am fost și noi mai relaxați, pentru că la primul ești paranoic: să nu îl pui în contact cu bacterii, să speli suzeta de 10 ori dacă a căzut pe jos, s-o dezinfectezi, să bea numai nu-știu-ce. La al doilea ești mult mai relaxat și cred că are și imunitate mai bună al doilea copil (râdem) că îi mai dai și suzeta de pe jos, nu mai e o problemă.

A.Z.: Este vorba aceea că „un copil îți schimbă viața”. La tine chiar e valabilă chestia asta, tu ți-ai schimbat viața cu 180 de grade. 

A.R.: Da. Pentru că nu suntem nici unii dintre noi izolați pe această planetă, suntem înconjurați de alți oameni, partea frumoasă e că nu doar pe a mea a schimbat-o, a schimbat-o și pe a altora, indirect. Pentru că atunci când începem să facem lucruri, îi inspirăm și pe cei din jur. Nu trebuie neapărat să alergi la Polul Nord ca să îi inspiri pe cei din jur. E suficient ca prietenii, colegii, să vadă că în momentul în care faci sport constant și mănânci sănătos începi să te transformi fizic: mai pierzi niște kile, ai mai multă energie și atunci încep și ceilalți să facă transformări în viața lor.

A.Z.: Bun, și de la ridicat de pe canapea ca să dai niște ture de parc, ai ajuns să faci niște performanțe de nivel mondial, să fii cunoscut la nivel mondial. În același timp, cred ca pentru copii poate să fie o presiune chestia asta. Ai acest sentiment?

A.R.: Nu neapărat că am acest sentiment, dar am avut grijă ca toate astea să nu fie o presiune. Și cum mi-am luat măsuri: în primul rând nu țin în casă cupe, trofee, medalii, n-am un Hall of Fame de-ăsta, copleșitor. Cine intră la mine în casă nu știe că alerg.
Nu sunt poze de la Cercul Polar, e o casă absolut obișnuită din punctul ăsta de vedere, asta nu doar din dorința de a evita de a pune presiune pe ei ci și din dorința de a evita un sentiment de automulțumire. Știi, dacă ai 7, 8, 9 medalii, certificate, zici Gata, am realizat destule, hai să mă întorc la canapea.
După care întotdeauna, când putem, îi luăm când mergem la curse și acolo le explicăm din bucuria alergării, adică nu tragem la locul 1, 2 sau 7, ci pur și simplu vrem să-i facem să înțeleagă că alergarea trebuie să fie parte din stilul lor de viață, exact așa cum nu faci duș sau nu te speli pe dinți ca să fii locul 1, ci ca un proces de igienizare.
Acum, c-o să aibă 10-20% ceva concurență în ei, nu cred c-o să fie ceva grav, sper să le folosească bine.
Noi îi încurajăm să colaboreze cu ceilalți copii și dacă te uiți și la crosuri, în momentul în care cade un copil, ceilalți se duc să îl ajute. Ăsta-i și secretul nostru ca specie, că ne-am ajutat unul pe celălalt, că dacă ne dădeam în cap, dispăream de pe această planetă.

A.Z.: Ca și regulă ne ajutăm, că de dat în cap, ne dăm…suficient…

A.R.: Da, mai avem și scăpări, dar per ansamblu, oricât de răi ne-am vedea, la nivel de specie, nu e chiar așa, nu a reușit niciunul să distrugă planeta până acum și sper să nici nu reușească.

A.Z.: Având în vedere că participi la niște competiții extreme, sau, de fapt, la cele mai extreme competiții de pe planeta asta, te gândești la ei în timp ce alergi sau ai o mantra specială prin care încerci să elimini orice emoție ca să poți să te concentrezi pe terminarea cursei?

A.R.: Ca să leg cumva cu întrebarea anterioară, în primul rând concurenții…e impropriu spus „concurenții”…participanții care merg la astfel de curse nu vin acolo pentru a câștiga. Foarte rar am auzit un ultrmaratonist sau ultratriatlonist sau un sportiv de anduranță spunând Obiectivul meu e să câștig toate cursele, mă duc, mă pregătesc ca nebunu’…”
În general oamenii vin la astfel de curse ca să găsească răspunsuri, de regulă despre ei. Sigur, să-și testeze niște limite, să le verifice, dar dacă ai filma un ultramaraton, ar fi ceva plictisitor: ai vedea pe cineva mișcând, mișcând, mișcând și la un moment dat târându-se, poate și mai zbierând din când în când. Dar e un univers interior care e de descoperit pe parcursul unei astfel de curse și te transformă, categoric.
Da, în momentele dificile trebuie să te gândești întotdeauna de ce faci lucrurile acelea. Dacă n-ai De ce?-ul la tine, eu cred că după primul moment greu, pleci acasă, Lași totul și abandonezi zicând De ce naiba sunt eu aici? Dacă n-ai răspunsul, la revedere!
Și de multe ori De ce?-ul ăla e în altă parte, nu e la tine. Adică dacă faci lucrurile pentru altcineva, fie că e vorba de o cauză, fie că e vorba de copii, sau poate din dorința de a deveni o versiune mai bună a ta, atunci duci cursa la bun sfârșit. Dacă te duci acolo pentru locul 1, 2 sau 3, când încep problemele, durerile, trebuie să fie foarte justificat acel loc 1, 2, 3.
De ce vrei locul 1, 2, 3? Și dacă răspunsul nu e suficient ancorat în valorile tale, pleci acasă.

A.Z.: Și ai niște chestii punctuale la care te gândești: niște amintiri sau?

A.R.: Știi, combinația asta de privare de somn cu efort, oboseala fizică și psihică, dă naștere, înafară de halucinații, la mașina de spălat a emoțiilor: râzi, plângi, vin amintiri de la 2 ani pe care nu-ți amintești să le fi trăit vreodată, până la amintiri recente și sunt destul de greu de controlat și nici nu trebuie să le controlezi, trebuie să le lași să iasă la suprafață. Este ca o terapie alergarea pe distanțe foarte lungi, ca mersul la psiholog.
N-am o mantră, în schimb am o întrebare pe care o folosesc și o împărtășesc tuturor: când ajung într-un moment greu zic Cum pot să depășesc acest moment? 
Dacă ai întrebări nepotrivite în momente grele, ca de exemplu Cine m-a pus să vin aici?, creierul o să te lovească din plin, cu răspunsuri pe care nu vrei să le auzi atunci. O să-ți zică Păi cine te-a pus să te înscrii? sau mai știu eu ce. Dar dacă întrebi cum pot să depășesc momentul când te doare ceva: ok, mă opresc un pic și masez acolo. Sau: mănânc ceva, îmi pun niște muzică, îmi fac o terapie de „yoga laughter”’ – râd ca prostul acolo și găsesc o modalitate să merg mai departe. Soluții există, totdeauna.

A.Z.: Din ce te-a urmărit eu în ultimii…

A.R.: 40 de ani (râdem)

A.Z.: ..în ultimii 6 ani, de când faci performanță la nivel mondial, nu te-am auzit niciodată renunțând. Indiferent ce s-a întâmplat, nu te-am auzit Băi, am renunțat, că n-am mai putut. Așa că hai să facem un exercițiu de imaginație: cum crezi că ai reacționa dacă Alex sau Ema ar renunța la un moment dat la ceva important?

A.R.: Înainte de toate, eu cred că renunțarea e un mecanism pe care creierul îl învață de la antrenament și de la eforturi mai mici. Eu cred că secretul meu, dacă ar fi să dezvălui așa, un mare „secret” pe care îl știu mulți, e că nu renunț niciodată la antrenamente.
Pentru că dacă tu ai în planul de antrenamente într-o vineri noapte, după o săptămână de muncă, de antrenamente, dar ai acolo antrenament de la miezul nopții la 6 dimineața de alergare, sau, eu știu, 8 ore de înot, și nu ai renunțat..Știi, antrenamentele nu sunt atât de sexy ca o cursă. La cursă ești acolo, toți ochii sunt pe tine, ești motivat, e un pic mai ușor. Dar la antrenament știi că nu te așteaptă nimeni la final, nu te sună Președintele României să te felicite, nu e nimic glorios, spectaculos în asta.
Și dacă ai abandonat pe la jumătate, zici Băi, eu n-am chef azi de asta, las că fac altădată creierul începe să-și facă noi trasee prin minte și zice Păi, stai puțin, că ăsta a ales calea ușoară, abandonul.”
Eu cred că împărtășind astfel de povești cu copiii și cu cei dragi, riscul de abandon e mai mic.
Până la urmă, abandonezi când crezi că efortul nu este justificat pentru ceea ce vrei să obții. Nu merită să depună efort în direcția aia și dacă abandonează înseamnă că sigur nu era calea pe care trebuiau s-o urmeze. Și mai bine să abandonezi, adică mai bine să mergi în direcția bună decât în cea greșită.
Fiecare dintre ei vor avea pasiuni care se vor schimba pe parcursul vieții și dacă la un moment dat vor dori să aleagă alt drum, pentru că până la urmă asta va însemna, că aleg lat drum, nu cred că vor zice Abandonez și nu mai fac nimic în viața asta, mă duc să mă culc. Eu cred că vor încerca alte lucruri până îl vor găsi pe acela care le place și care simt ei că îi ajută și pe ceilalți și pe ei și care dă sens vieții lor.
Căci până la urmă, asta e important: să trăiești o viață plină de sens.

A.Z.: Din ce povestești, probabil că ai făcut mult „soul searching” cu tine însuți și, ca orice om, ai descoperit și lucruri care nu-ți plac la tine. Care sunt chestiile, dacă sunt, pe care n-ai vrea să le moștenească ei de la tine?

A.R.: În general, încerc mă orientez către lucrurile care vreau să se întâmple, nu cele care nu vreau să se întâmple…

A.Z.: Ok…

A.R.: …căci creierul are tendința asta, de a anula negația: dacă eu zic Nu vreau să fiu sărac și bolnav, creierul exact asta va reține.
Așa că hai să-ți zic, mai degrabă, ce mi-ar plăcea mie să se întâmple. De exemplu, dacă ar fi un singur element pe care mi-aș dori să-l ia din tot ce am făcut eu în ultimii ani, ar fi să se trezească devreme. Pentru că dacă te trezești devreme, nu poți să nu faci lucruri, adică nu se trezește nici dracu’ la 5 ca să stea să contempleze pereții.
Trebuie să faci lucruri și în momentul în care le faci, chiar dacă nu-ți dai seama unde te va duce viața, până nu faci lucruri, nici nu începi să realizezi. E ca atunci când stai în pădure nemișcat: trebuie să începi să te miști ca să ajungi în altă pădure sau la marginea ei. Nu știi când vei ieși, unde vei ieși, dar dacă stai nemișcat acolo, cu siguranță nu se va întâmpla nimic.

A.Z.: Deci dacă ar fi să alegi ceva, trezitul devreme ar fi acel ceva.

A.R.: Trezitul devreme e aur, asta am descoperit. Și, bine, se leagă cu mersul la culcare devreme, dar nu neapărat. Dacă te trezești devreme, se rezolvă natural și culcatul devreme.
La mine nu este negociabilă ora de trezire. Ora de culcare…sigur, mai ai obligații sociale, că nu trăiești singur pe planetă, dar dacă e cazul pot să sar o noapte. De fapt asta și fac la 2 săptămâni: sar o noapte, mă antrenez, sau merg la o petrecere, stau toată noaptea, deci nu am o problemă cu asta. Nu am un deficit de somn. Dar trezitul nu se discută, că dacă zici o dată Las’ că nu mă trezesc azi, se face un nou obicei.

A.Z.: Deci la tine trezitul e la 5 dimineața, inclusiv în weekend?

A.R.: Nu vreau să-i deprim pe cititorii tăi, dar în weekend mă trezesc mai devreme (râd nervos). Pentru că în weekend am antrenamente lungi și ca să pot fi gata pe la 8 – 9 dimineața, să luăm și noi micul dejun în familie, trebuie să mă trezesc pe la 3 sau, cum ți-am spus, o dată la 2 săptămâni, nu dorm: fac o alergare lungă, sau un mix cu 2 ore pedalat – 2 ore alergat – 2 ore pedalat și tot așa, sau un înot lung sau ce mai am de făcut.

A.Z.: Ok, și atunci ce înseamnă leneveală la voi în familie?

A.R.: Mie mi se pare că somnul și leneveala sunt o reacție la depresie. Somnul e cel mai puternic refugiu în care te poți duce: când nu știi ce vrei de la viață, nu ai un scop, te duci și te culci. Eu cred că mulți depresivi dorm câte 10 – 15 ore, poate chiar o zi întreagă. 
Acuma nu-ți imagina că suntem hiperactivi, băgați non-stop în priză. Eu cred că e foarte bine să fii prezent, să-ți faci o agendă astfel încât să nu fii supraîncărcat, să nu faci milioane de lucruri într-o zi, dar măcar să faci unu – două, dar bune.
Eu cred că noi cădem în câteva capcane: una dintre ele este capcana weekend-ului, în care ne imaginăm că trebuie să ne odihnim fizic. Eu nu subscriu la asta, eu cred că trebuie să ne relaxăm în natură, dar nu neapărat trebuie să dormi 14 ore în weekend. Cred că dacă ți-e somn, te culci o dată pe săptămână la 8 seara, într-o marți, într-o miercuri, ai dormit 10 – 11 ore și ești refăcut fizic pentru toată spătămâna.
Dacă vrei, într-adevăr, mental să fii relaxat, ieși în weekend.
Altă capcană e de a lăsa piciorul de pe accelerație în weekend-uri, de ziua noastră, la diverse Sărbători, în concedii și uite așa se strânge juma de an. Zicem Nu alerg, că sunt în concediu și venim cu 6 kile în plus de acolo.
Deși, culmea, în concediu ai ocazia să te trezești la 5 și până se luminează și te duci tu la plajă să-ți rezervi chaise longue-ul, poți să bifezi o oră – două de alergare și apoi, dacă ești la un all-inclusive, poți să mănânci cât vrei. Pentru cei care sunt gurmanzi și merg în Antalya în vacanțe, mi se pare că sportul e obligatoriu acolo, e ca dușul.
Asta cu lenevitul – important e să fii cât de cât organizat și să nu fii într-un stres permanent, căci atunci nici nu simți nevoia să compensezi cu o relaxare maximă. Dacă ești prezent și ai un stil de viață disciplinat – adică organizat, nu înrolat în armată, și agenda ok, eu nu cred că ai nevoie să stai ca o legumă pe un chaise longue.

A.Z.: Îmi imaginez că să poți să faci astfel de perfomanțe, să ai o viață ca a ta, trebuie să ai o disciplină sau o autodisciplină de fier. Cum negociezi cu copiii partea asta, îmi închipui că le-ar fi greu să înțeleagă și să execute o astfel de disciplină?

A.R.: În primul rând e vorba despre obiceiuri. Cei care trăiesc la țară se trezesc la răsăritul soarelui din obicei, pentru că nu așteaptă găina sau cocoșul să mănânce până te trezești tu la 10.
Și probabil că în momentul în care trăiești în natură sau aproape de ea, ritmul tău preia ritmul planetei, ritmul normal al vieții, probabil că ai și un puls mai apropiat de cele 60 de secunde dintr-un minut.
La mine e foarte simplu: eu nu amestec…toată lumea mă întreabă Cum reușești să îmbini sportul cu familia și cu cariera? Nu le îmbin!
E un exemplu pe care îl dau foarte des: e ca și cum aș alerga pe bandă, lucrând la calculator și cu copiii agățați de gât. Nici nu te-ai bucura de interacțiunea cu copiii, nici nu ai lucra productiv și nici nu te-ai antrena bine.
Și atunci am împărțit ziua în 3: prima parte a zilei, până se trezesc ei, e timpul meu: antrenamente, scris pe blog. După care e partea de carieră: de la 8 dimineața până la 4 – 5 după amiaza, după care partea de seară l-am denumit „timp de calitate cu familia”: de la 5 la 9 seara. Copiii se culcă devreme, și noi cu ei și asta este.
Toți mă întreabă: Și viață socială când mai ai? Eu nu cred că cei care spun despre ei au o viață socială, ies în fiecare zi în oraș. Important e să nu te culci foarte târziu și să te trezești devreme.

A.Z.: Intenționam să te întreb ce nu ai face pentru copiii tăi, dar având în vedere ce mi-ai zis mai devreme, o să te întreb invers: ce ai face pentru ei?

A.R.: Aș face orice, mi-aș da și viața dacă ar fi nevoie, le-aș da inima mea, rinichii mei, ficatul. Eu tocmai de aceea mă și păstrez sănătos, dacă la un moment dat au nevoie de organe, să fie în regulă.
Știu, e o glumă macabră, dar are și un sâmbure de adevăr. Eu sunt și donator de sânge și am zis că dacă vreodată intru în moarte clinică sau e nevoie de organele mele, le dau cu drag și vreau să le dau în stare bună, nu niște mizerii de organe (râdem), afectate de toate junk-urile de pe planeta asta.

A.Z.: Dar, nu știu, ai face și lucruri care sunt condamnabile de către societate: ai minți, ai fura?

A.R.: Este greu de spus acum. Normal că așa, la rece, aș spune că nu. Până la urmă ai niște valori în care crezi, ți-ai ales un drum. Și atâta timp cât există și varianta celalată, în care să poți să faci fără a minți, fărăr a fura, fără a te implica în nu știu ce activități mai mult sau mai puțin legale, eu cred că asta e calea. Și mereu am evitat câștigurile ușoare. Dacă există propuneri, nu, prefer să fiu un exemplu până la capăt pentru ei.
Nu poți să folosești copiii ca scuză Am devalizat jumătate de țară ca să le fie lor bine, e mult prea egoistă asta.
Normal, dacă vorbim de integritatea lor fizică, atunci ca părinte, în situații disperate, n-ai cum să știi cum reacționezi. Dar am anticipat niște scenarii și nici nu sunt genul care să reacționeze imediat și să mă enervez în trafic, să mă iau la bătaie cu oamenii.
Eu îi înțeleg pe toți și nu cred că voi ajunge vreodată la gesturi reprobabile. Dacă cineva țipă la fii-miu, mă duc și încerc să aplanez conflictul, nu mă duc să-i dau doi pumni să-i spun Eu îmi iubesc copilul! și de aceea l-am băgat pe ăla în spital sau a murit.

A.Z: Povestește-mi, dacă îți aduci aminte, ultimul motiv pentru care te-ai certat cu ei?

A.R.: Să mă gândesc…N-aș vrea să prezint așa, un film american, în care toți parcă sunt pe Xanax (râd) și nu se ceartă niciodată, pentru că, e clar, orice copil vrea să-și exprime personalitatea, vrea să se comporte într-un anumit fel.
În general încerc să evit, nu numai în relația cu ei ci și în relația cu alți oameni, agresiunea de orice fel. Nu conștientizăm că a țipa la un copil și a-ți impune punctul de vedere e același lucru cu a-i da o palmă. Până la urmă, a urla la cineva e tot o formă de agresiune.
Dar discuții în contradictoriu am avut, sigur. La un moment Alex nu mai vrea să-și facă temele și atunci încep discuțiile, dar nu niște discuții în care să ne impunem punctul de vedere în mod dictatorial Gata, nu faci temele, nu-ți dau de mâncare!
Cred că certurile au fost mai mult în perioada lor de trântit prin magazin cu Vreau nu-știu-ce!, și noi, neavând experiență ca părinți, câteodată reacționam emoțional.
Dar eu cred că a fi părinte e un job ca oricare altul, adică dacă ești inginer, sau orice meserie ai pe lumea asta presupune să citești niște cărți sau să faci o școală. E, a fi părinte, sigur, nu există o școală pentru asta, dar cred că ar avea succes, dacă mă gândesc mai bine, așa…Universitatea de Părinți.
Se fac niște cursuri, niște workshop-uri de parenting, dar pentru cea mai importantă meserie din lume, mi se pare absolut insuficient. E atât de complexă relația părinte-copil și riscul de a transmite aceleași probleme și obiceiuri e atât de mare încât e păcat că nu se face ceva mai mult.
Dar, iar, dacă așteptăm societatea sau eu știu, Guvernul, să ne ajute cu asta, nu ajungem nicăieri. Și atunci e datoria noastră și…te întorci la cărți, încerci să aplici și te bucuri din toată inima când îți iese ce ai aplicat.
Noi toți avem prejudecata asta că ne naștem părinți: Las’ că știu eu ce am de făcut! Dar de fapt vom reacționa cum reacționau părinții noștri cu noi. Și ei reacționau cum reacționau părinții lor cu ei și normal că, dacă vorbim de acum 100 de ani, erau familii cu 20 de copii în care probabil că se mai scotea și nuiaua și nu poți prelua la infinit lucrurile astea.

A.Z.: Toți părinții, cred eu, când povestim copiilor despre noi, încercăm să ne înfrumusețăm istoria personală pentru că ne gândim că astfel nu le dăm un exemplu prost. Uneori nu le spunem, de exemplu, că și noi chiuleam, că mințeam,că mai știu eu ce. Pici și tu în capcana asta sau încerci să fii onest cu ei, să le spui că mai făceai și tu tâmpenii?

A.R.: În primul rând le spun că aveam păr (râdem în hohote). În general, mai ales în momentele când sunt descurajați, când le povestesc că și eu o comiteam, îi ajută.
De exemplu, Alex are o reținere în a cere ajutor. Are nevoie să ceară un șervețel și suntem într-un spațiu public, nu se duce să se ceară Îmi dați, vă rog, un șervețel?, e mai rușinos, așa. Și îi povestesc că asta mi se întâmpla și mie: eu până într-a 12-a, aveam emoții enorme să sun la meditatorul de matematică, cu care făceam de 4 ani, să-i confirm că vin sau nu. Așa că, normal, nu poți să te prezinți ca semi-zeu, pentru că e o imagine greu de atins și pentru ei.

A.Z.: De obicei, la final îi întreb pe tați unde se văd pese 10 – 15 ani. Dar până să fac asta, vreau să te întreb altceva: zi-mi dacă acum 10 ani, când te gândeai așa, „wishful thinking” despre tine, îți imaginai că o să fii în punctul la care ești acum? A fost o chestie la care visai și la un moment dat ai pus-o în aplicare sau a venit de nicăieri?

A.R.: Eu, în primul rând, cu o oră înainte s-o cunosc pe soție, nu m-am gândit că mă voi căsători…vreodată. Sau, mă rog, mă voi mai căsători vreodată, că mai fusesem căsătorit de pe la 19 la 21 de ani.
După ce m-am căsătorit, nu mi-am pus vreodată problema că voi avea copii și după ce i-am făcut, s-a schimbat totul: îți schimbi percepția despre propria viață, nu mai ești doar tu, vorbești de „noi” și automat apar schimbări. Deci, clar, nu mă gândeam la așa ceva, nu se punea problema.

A.Z.: Bun, și atunci unde te vezi, cu mintea de acum, peste 10 ani? Și pe tine, dar și pe voi, ca familie?

A.R.: Eu cred că vom fi activi, ceea ce e foarte important, pentru că a fi activ și a avea un stil de viață sănătos îți oferă resursele pentru a realiza orice. Pentru a face lucruri trebuie în primul rând să fii cât de cât sănătos, să ai energie, că nu poți să faci lucruri când te doare capul, ești cocoșat și deprimat. 
Ce va ieși de aici? Nu văd o limită în momentul ăsta. Nici n-o să vânăm cai verzi pe pereți, dar îi vom ajuta pe copii să fie independenți, să-și descopere pasiunile, să-și exploreze potențialul și să vâneze și să realizeze visele alea, că până la urmă, asta-i important în viață.

A.Z.: Și ca să închei într-o notă total deprimantă pentru cititori: te vezi tot la ora 5 trezindu-te și peste 10 ani, da?

A.R.: Eu cred că mai devreme. (iar râd nervos)

A.Z.: Am înțeles.

 

Dacă vă nimeriți într-o vineri noapte prin vreun parc bucureștean și îl vedeți pe unu’ venind în fugă spre voi, nu vă panicați…foarte tare. Sunt șanse mari să fie Andrei, antrenându-se pentru următoarea provocare extremă.
Și deși nu l-am întrebat, sunt convins că i-ar plăcea la nebunie ca la un moment dat să participe la o astfel de competiție alături de unul sau de ambii copii.