Școala pe care o merităm

Am urmărit semi-atent scandalul sau pseudo-scandalul de la liceul Vianu. Spun semi-atent, pentru că până la o poziție oficială, am senzația că totul a-nceput să fie un concurs de “ba pe-a mă-tii”. Nu cunosc pe nimeni implicat în acest caz, deci nu vreau să-mi dau cu părerea asupra (ne)vinovăției vreunei părți.
Am urmărit însă cum lumea s-a scandalizat. Inițial s-a scandalizat de ceea ce ar fi făcut acel profesor. Apoi s-a scandalizat de ceea ce pare a fi, conform unora, o conspirație împotriva profesorului și a liceului. Apoi s-a scandalizat că trebuie să fie ceva la mijloc, că nu ieșea fum fără foc. Și, cum altfel, o parte s-a mai scandalizat și pentru că alții s-au scandalizat și “ce ne scandalizăm atâta!!??”.
Eu însă, fără să mă scandalizez și fără să pretind că dețin adevărul absolut, vreau să vă povestesc de ce cred că o astfel de situație este plauzibilă. Nu în mod particular cu acel profesor de la Vianu, ci de ce cred, ba nu, sunt sigur, că sunt mulți alți profesori care folosesc astfel de practici (și unele chiar mai barbare) în grădinițele, școlile și liceele României. Căci aici văd eu una din marile probleme ale noastre: mereu ne scandalizăm (de foarte multe ori pe bună dreptate) când se întâmplă câte ceva groaznic, fără să vrem să înțelegem că respectivul fapt este doar o consecință. Un efect al vieții pe care o ducem, al abuzurilor pe care le tolerăm sau le practicăm, al privirilor pe care le lăsăm în jos, al realității pe care preferăm să o ignorăm, în speranța că nu ne va atinge și pe noi.
De ce ar fi posibil în România ca un profesor să pună un elev să meargă în genunchi pentru o notă mai mare? În primul rând pentru că acel profesor/acea profesoară trăiește în această țară. O țară în care bătaia este folosită în scop educativ în 63% dintre familii. Ceea ce înseamnă că atunci când 10 profesori-părinți stau în cancelarie și își povestesc unii altora metodele lor inovatoare de predare, cel puțin 6 dintre ei uită să povestească cum își “educă” proprii copii acasă.
Dacă 6 din 10 părinți își educă astfel copiii acasă, mi-e greu să cred că au o mare problemă dacă acelorași copii li se aplică aceleași metode de educație și la școală.

Aud atâtea exemple în jur de oameni care se duc să-și ia copiii de la școală sau grădiniță și prima întrebare pe care o pun profesorului este Ce tâmpenie a mai făcut și astăzi copilul? (varianta soft fiind dacă a fost cuminte?). Ba unii vin și povestesc cum i-au pedepsit pentru presupusele necazuri pricinuite în timpul orelor. Ba încă unii vin și îi încurajează pe dascăli să le mai aplice câte o corecție, așa, să știe copilul cine-i șeful.

Acesta este doar un aspect. Altul, la fel de important, este că profesorii, înainte să fie profesori, sunt oameni. Oameni care atunci când se duc acasă, merg și ei cu metroul sau cu propria mașină și înjură sau sunt înjurați ca toți ceilalți. Oameni care se uită și ei la televizor la Măruță, Capatos sau mai știu eu cine. Oameni care citesc ziarele și văd cum toată lumea pare să aibă, în primul rând, o problemă cu altcineva și abia apoi să se preocupe de el sau ea însăși. Și văd zi de zi cum aproape nimeni nu vrea sau nu poate să își asume nimic.

Știți cum văd eu problema asta foarte pe scurt: suntem în trafic și cineva ne claxonează, rugându-ne să-l lăsăm să facă la dreapta, deși s-a încadrat pe banda greșită. Noi, zeflemitori, deschidem geamul și îi spunem că îl lăsăm doar dacă ne roagă frumos. Apoi, omul ăla merge la școală și îl pune pe copilul nostru să meargă în genunchi pentru o notă mai mare.
Sigur, vor fi mulți care vor spune că nu e același lucru. Că oamenii aceștia și-au ales să fie profesori și atunci ar trebui să se poarte ca atare. Corect până aici. Întrebarea mea este: doar pentru că noi, restul, nu suntem profesori, doctori, polițiști sau mai știu eu ce, asta înseamnă că avem dreptul să ne comportăm altfel? Că n-am auzit pe vreunul pe-aici să se plângă când l-a rugat frumos pe vreun polițist să-l ierte și omul s-a înduplecat. În schimb, ne revoltăm cu toții când luăm o amendă care întotdeauna este fie nemeritată, fie prea mare.

Nu în ultimul rând, un profesor din România ar putea simți nevoia să umilească un elev doar ca să se răzbune pentru toate momentele când a fost el însuși umilit. Într-o altă viață, când am făcut eu școala, excepțiile erau acele situații când puneam profesorul într-o situație jenantă. În ziua de azi, acestea par să fie mai degrabă regula. Pe vremea mea profesorul ne amenința că dacă nu suntem cuminți, ne spune părinților. Astăzi, copilul amenință profesorii că dacă nu sunt cuminți, îi spune părinților. Ăsta progres!
Și apropos de părinți, ei par să trăiască un paradox invers proporțional: cu cât îi preocupă mai mult soarta unor necunoscuți de pe net, cu atât îi preocupă mai puțin soarta propriilor copii.

Habar n-am dacă profesorul de la Vianu a greșit. Dar sunt convins că avem sistemul de învățământ pe care-l merităm, cu mulți profesori care și-ar dori să facă orice altceva și cu și mai mulți elevi care văd în fiecare zi acasă că respectul și munca nu folosesc la nimic și se comportă în consecință. Iar noi ceilalți stăm ca niște ulii pe margine, așteptând ca cineva, oricine, bun, rău, deștept, prost, înalt, slab, să greșească astfel încât să putem spune: Știam eu!

Căci toată lumea greșește, mai devreme sau mai târziu. Și ca urmare, toată lumea trebuie să plătească. Cu excepția noastră. Noi merităm să fim iertați. Noi, dacă greșim, greșim din greșeală.

Later update (s-a întâmplat după ce scrisesem articolul): aseară pe la 22:30 mă aflam într-o farmacie. Văd 2 persoane în fața mea, o singură farmacistă, așa că mă așez la coadă. În spatele meu intră un cuplu, încă un domn și mai intră un domn cu un picior în ghips și care mergea cu ajutorul unui cadru. Părea homeless, dar asta nu era o certitudine. Ce era sigur e că omul acela avea un picior în ghips și mergea cu ajutorul unui cadru.
Pleacă prima persoană din fața mea, se duce următoarea la casă. Cuplul din spate, foarte vorbăreț, pe la 25 de ani amândoi. El îl vede pe omul în ghips și îi spune că poate trece în față, că sigur lui îi e mai greu decât le e lor.
Eu, impresionat de gestul lui, zic să îl las și eu în fața mea, așa că mă dau mai într-o parte. Moment în care o văd pe tânăra din cuplu cum se bagă în fața mea. “N-are cum”, mă gândesc. “Doar au zis că-l lasă pe om înaintea lor.”
Pleacă și următoarea persoană de la casă, îmi vine mie rândul și o văd pe femeia din cuplu cum se repede să ceară nu-știu-ce. Apoi apare și el, el!!! care zisese că îl lasă pe omul ăla amărât și mai cere și el ceva.
– Nu vă supărați, dar eram înaintea voastră, zic timid.
– A, da? zice el. Scuze, nu v-am văzut.
– Și ați zis că-l lăsați și pe omul ăsta, că de aceea m-am dat la o parte.
– ………..
– Că are un picior în ghips. Și v-am auzit când ați zis că-l lăsați.
– ……………..
Au plecat fără să mai zică nimic. Și noi ne mai mirăm că la nici 500 de metri de această farmacie, într-un liceu, un om zice-se că ar fi umilit un alt om.

Sursa foto: ‪www.zazzle.com.au