Violența față de copii – faza pe stradă

Mai aveam atât de puțin și ajungeam acasă. Avusesem o dimineață liniștită, scrisesem un articol simpatic (zic eu), rezolvasem câteva probleme la birou, mă văzusem cu niște prieteni și acum (adică acu’ vreo 4 ore) mă îndreptam spre casă să las niște cumpărături.
La ultima intersecție, atent la stradă și adâncit în gândurile mele, mi s-a părut că văd ceva cu coada ochiului. M-am întors și am văzut o bunică agresându-și nepotul, care n-avea mai mult de 2 ani și jumătate.
Cum adică îl agresa? Adică în timp ce ăla mic plângea de mama focului, bunica îl târșâia după ea (el nu voia să meargă, dar ea îl târa cu forța, pur și simplu), îl zgâlțâia și țipa la el că de ce nu merge, că vede el acasă, că „ce-nseamnă asta, Mamaie!!?? Mergi odată, tu n-auzi!!??”

Mi s-a făcut pielea de găină pe mine și am simțit că-mi iese fum prin cap. Am vrut să plec mai departe, neștiind ce aș putea face, dar în momentul acela mi-am adus aminte de o altă întâmplare din ianuarie, din zilele acelea cu multă zăpadă și mult frig: eram cu Mark la un derdeluș și am văzut o bunică trecând cu 2 frați gemeni pe la 7-8 ani. Femeia îi tot repezea, dar am zis că aia e, ghinionul băieților de așa bunică și mi-am întors privirea. Când m-am întors din nou spre ei, se aflau în mijlocul străzii unde bunica îi căra palme în cap unuia dintre băieței, zicând cu mult năduf următoarele: „DE CE TE-AI BĂGAT, MĂ, PE ACOLO!!?? DE CE SĂ MĂ CERTE PE MINE MĂ-TA CÂND AJUNGEM ACASĂ!!?? DE CE N-ASCULȚI, MĂ, CÂND ÎȚI ZIC EU CEVA!!??”

Spre rușinea mea, nu am avut nicio reacție și-mi pare rău. Așa că azi când mi-am adus aminte întâmplarea, m-am întors și i-am zis femeii:
– Nu mai țipați și nu mai bruscați copilul, pentru că sun la Protecția Copilului!
S-a blocat. Realizând parcă dimensiunea faptei (m-am gândit eu), se uita la mine jenată, sau așa mi s-a părut mie. Am dat să plec.
– Păi dacă nu vrea să meargă, ce să fac?
– Vorbiți-i frumos și nu-l mai bruscați!
Și am plecat.
– Vezi, mă, că din cauza ta mă ceartă pe mine! am auzit-o țipând iarăși pe copil.
Am simțit dorința sălbatică de a o călca în picioare.
– Nu mai dați vina pe copil, că nu din cauza lui vă cert. Vă cert pentru că îi vorbiți urât și îl bruscați!
Am plecat și eu, și ei. Habar n-am dacă am făcut bine. Înclin să cred că nu și că saracul copil și-a mai luat cel puțin o chelfăneală verbală, dacă nu mai mult, din cauza intervenției mele. Iar femeia sigur nu a înțeles nimic, ea a rămas cu impresia că din cauza copilului care plângea gratuit s-a ales ea cu o mustrare. Că, na, copilul nu voia să meargă și ce era să facă? Să stea de vorbă cu el? Să-l întrebe care-i problema? Să-și piardă 30 de secunde pentru a-l lua în brațe și a-l liniști? Doamne ferește! Sigur, putea fi și mai rău, ar fi putut să-l amenințe că-l lasă acolo sau că-l dă la țigani, nu?

Mă întreb adeseori dacă noi mai suntem normali. E o întrebare care îmi vine în minte mult în ultima perioadă și, din păcate, răspunsul meu e că nu, nu mai suntem.
Cum naiba ar putea să fie ok ca într-o capitală de țară din Uniunea Europeană să fie în regulă să-ți bați copilul pe stradă. Mie nu mi se pare în regulă să-l bați niciunde, dar ce spune despre noi faptul că ție, părinte sau bunic sau bonă, ți se că nu e nicio problemă să abuzezi un copil în public? Că oricum nu-ți face nimeni nimic, că doar e al tău sau e în grjia ta și tu știi cel mai bine ce trebuie să faci.
Apoi îmi aduc aminte că suntem țara în care o femeie poate fi bătută în public de un bărbat fără ca nimeni să intervină și parcă îmi găsesc o explicație. Dar, cu toate acestea și fără a minimiza tragedia acelei femei, ea era un adult. Cum să dai într-un copil care nu se poate apăra? Cum?

Și mai am o întrebare care chiar nu este retorică: cum acceptă un părinte, care își mai bate copilul sau nu, ca altcineva, oricine altcineva, să dea în el. Deși pentru mine e de neînțeles de ce ai da și tu, părinte, în el, e de-a dreptul halucinant cum acccepți ca vreunul dintre bunici, sau educatoarea sau mai știu eu cine să-l „atingă” atunci „când sare calul”. Eu, unul, simt că înnebunesc când Mark își ia vreo palmă de la un alt copil și trebuie să fac un efort să nu intervin. Respir adânc și îi las în pace. Dar dacă un adult, ORICE adult, ar vrea să îl lovească, cred că m-aș repezi în el, să fie și Mike Tyson. E instinct, nu e nimica rațional. Așa că nu înțeleg cum poți asista la lovirea copilului tău de către altcineva, fără să îl calci în picioare.
Iulia îmi spune că dacă ți-ai luat și tu bătaie cât să ajungi s-o internalizezi, nu o mai vezi ca o problemă. Probabil că așa este, dar totuși, cum nu e instinctul de apărare al puiului mult mai puternic? Cât de normală să ți se pară chestia asta încât s-o poți trece cu vederea? Că atunci când o faci tu, îți mai găsești o justificare, mă gândesc eu. Dar când o vezi c-o face altul, cum nu-ți vine să trei cu tractorul peste el? Dacă te revolți când vezi violență gratuită față de alți oameni, cum să nu te revolți când îți vezi propriul copil abuzat?

M-am gândit o vreme că aceste scene pe care le văd mult prea frecvent (sunt martor la câteva asfel de incidente pe an) sunt un fel de test pentru mine. Că Universul, știindu-mi sensibilitatea, îmi testează reacțiile. Realitatea e cu totul alta și e mult mai tristă și mai pragmatică: oamenii bat copiii pe stradă în România mult prea des, fără să sufere vreo repercursiune. Țipă la ei, îi bruschează, îi umilesc și noi nu facem nimic. Nici noi, oamenii de rând, nici autoritățile. Sigur, ne revoltăm pe Facebook de zici că pornim o nouă revoluție. Dar asta până ajungem acasă și îl vedem pe ăla micu’ cum a desenat pe pereții noștri proaspăt vopsiți sau și-a aruncat bolul de cereale prin toată bucătăria. Și atunci să te ții!

Bine, nu noi facem asta. Ceilalți 63%. Noi, ăștiălalți, suntem ăia buni. Ăia #37%. Asistăm pasiv, dar suntem #37%.
Și cu ce-i ajută asta mai exact pe #copiiiabuzați?

sursa foto: www.youtube.com

3 Comments

  1. Ei uite ca eu ieri m-am bagat si pot sa spun ca sunt atat de mandra de mine, da, de mine, care pana acum imi luam copilul si plecam, fara sa reactionez . Nu m-a lasat inima sa nu ma amestec, mai ales ca eram cu pitica de aproape 3 ani cu mine la locul de joaca. Ea, de fiecare data cand vede copii care plang, sta si se uita si o vad ca ar vrea sa ajute si nu are cum. Sa povestesc intamplarea: la vreo 10 metri de maica-sa (asezata pe banca si preocupata de o discutie cu alta mama) plangea pe jos o fetita de 2-3 ani (am aflat ca mai tarziu ca avea aproape 4). Fie-mea s-a dus sa vada de ce plange si se uita cu mila la ea. Fetita, plangand, se tara incet catre maica-sa si spunea cu glas incet “vreau jucariile, vreau jucariile!” A durat plansetul undeva la 2-3 minute, am vazut ca maica-sa nu reactioneaza deloc, m-am dus la ea si am rugat-o sa-mi dea jucariile sa i le dau eu fica-sii, mi-a spus ca nu are jucarii ci vrea unele de la magazin si s-a ridicat la ea tipand, cu palma amenintatoare catre copil “iti dau eu vreo cateva ca sa ai de ce plange, ma faci de ras aici in vazul lumii!!!!” Am tras aer in piept (reactia mea la astfel de momente ar fi una violent-verbala insa in cele cateva secunde cat am gandit, mi-am dat seama ca daca ridic vocea la mama, fetita sigur o va incasa aici, acum) si i-am spus pe un ton linistit: “stiu ca astia micii ne pot face foarte usor sa ne iesim din pepeni, e tare greu cand plange asa de mult si tare, mai ales cand suntem inconjurati de oameni. Si fica-mea face uneori asa, atunci o iau in brate si acolo se linisteste. Cred ca si fiica d-vs. ar avea nevoie sa o tineti acum putin in brate.” Mama mi-a replicat taios ca “daca o iau in brate, se va invata asa, va fi o rasfatata, mai bine o ignor.” Am rugat-o inca odata sa o ia in brate, de data asta m-a ascultat, si-a luat copilul si s-a asezat pe banca, copilul s-a linistit, a mai suspinat putin apoi aproape a adormit la pieptul ei. M-am bucurat atat de mult ca am reusit macar de data asta ca fetita sa nu o incaseze. Mi-am promis sa reactionez de fiecare data, copiii nu merita sa fie abuzati si daca suntem cati mai multi care reactionam, va scadea procenul ala nenorocit de 67%.

  2. Si eu ma bag in situatii din astea, care nu lasa loc la interpretari si sunt clar agresiuni. Sunt la fel de neproductiva, pentru ca o fac la fel de nervoasa. Daca as reusi sa fiu asertiva… Pe termen lung, insa, imi imaginez ca astfel de atitudini fac bine. Ca bunica idioata (sau mama, ceea ce e si mai trist) se va gandi de doua ori data viitoare daca sa isi agreseze sau nu copilasul, macar in public. Sper! 🙂

Leave a Reply to Felicita Cancel reply

Your email address will not be published.


*