Suzi a fost prima pentru care Mark și-a trădat părinții. S-a întâmplat sâmbătă seară, când ne pregăteam să ne întoarcem acasă la bunicii lui și el zis că nu vrea să meargă, că el rămâne cu Suzi. Deși am încercat să mă prefac că sunt ok, că bravo lui, a fost ca o lovitură în plex: băiatul meu a ales-o pe alta în detrimentul meu și a lu’ mă-sa.
Și nici măcar nu e vreo mare șmecherie de capul lui Suzi. E mignonă, roșcată și mai are și niște dinți ușor ieșiți în afară. Dar am văzut unele mult mai frumoase ca ea. Și, ca orice părinte care își crește copilul într-un spirit democratic, mă aștept ca el să se îndragostească doar de cea mai frumoasă/deșteaptă/blândă/apreciativă la adresa părinților lui dintre ele, nu? Ca oricare altul normal la cap în locul meu.
E nasol când vine momentul ăla. Dacă vine și la 4 ani ai copilului e și mai nasol. Acum îți spune că el nu vrea să plece niciodată de acasă, că ești centrul Universului său și mai pe seară te vinde pentru vreo Suzi, mai ceva ca Iuda pe Hristos. Și chiar dacă știi că momentul acela va veni, că e în firea lucrurilor ca e “the circle of life” tot te simți ca un rahat. Și de-aia zic, că măcar să te poți lăuda și tu că te-a lăsat pentru vreo bunesă. Cu tot respectul pentru Suzi, e departe de a fi bunesă.
Sigur, habar nu am ce înseamnă bunesă între câini, dar oricum ar fi, Suzi sigur nu intră în acea categorie. E o cățelușă simpatică, docilă, de care Mark s-a îndrăgostit. Ceea ce mă bucură enorm, pentru că 
până acum părea să prefere pisicile. Ceea ce mă enerva enorm. Și n-aș fi avut nicio problemă, dacă nu realizam că acesta e începutul. Că sâmbătă a fost Suzi, cățelușa, și că, până să-mi dau seama va urma Suzi colega de clasă/vecina/prietena/matracuca soția.
Da, sunt pregătit să urmeze multe altele (alții, dacă așa va fi să fie) pe care să le aleagă în locul nostru. Și, cu toate că înțeleg că așa trebuie să fie, în același timp sunt pregătit să simt toate nenorocirile vis-à-vis de ele. Nu știu dacă le voi simți, dar sunt pregătit. Și v-aș da câteva exemple:
El: Tată, nu merg cu tine la meci, ies cu “Suzi”…
Eu (cu voce tare): Nu-i bai, tată, du-te linștit, mergem altădată noi doi…
Eu (în gând): Ce face, mă? Cu ciumafaia aia?
El: Tată, sufăr îngrozitor, m-a părăsit “Suzi”!
Eu (cu voce tare): Of, măi, iubitule, cred ca tre să-ți fie tare greu.
Eu (în gând): Pe cine naiba știam eu care știa niște ucrainieni care lucrează foarte “curat”?
El: Tată, mă însor cu “Suzi”! A zis Da!!!
Eu (cu voce tare): Felicitări! Să fie într-un ceas bun!
Eu (în gând): Doamne, ce mod barbar de a te răzbuna pe mine pentru că n-am crezut în existența ta!!
Exemplele pot continua la nesfârșit. Unii dintre voi le-ați gândit. Alții le-ați și trăit. Da, atât de nasol e. Suntem (unii părinți, într-o proporție realistă de 96,89%) atât de înnebuniți după copiii noștri încât ne vine greu să acceptăm că alegerile lor nu coincid (de atât de multe ori) cu alegerile noastre. Iar când vine vorba de parteneri, nu coincid niciodată. Și cum ar putea? Noi creștem copilul superb/minunat/făr de greșeală și vine o Suzi și ni-l ia în 3 secunde. Sau, în unele cazuri, vine unu’ și-și bagă ceva în toată munca noastră.
Dar sunt ok. Mă rog, imediat ce voi reîncepe să respir, voi fi ok. Apropos, cunoașteți vreun ucrainean de încredere?
Follow
Send
Asa e ! 🙁