Străinul

Tears stream down your face
When you lose something you cannot replace
Tears stream down your fac
And I
Coldplay – “Fix you”

Sosise ziua cea mare. Iar el era speriat. Nu, speriat nu era cuvântul potrivit. Îngrozit. Terifiat. Părăsea singurul loc pe care-l cunoștea pentru a se duce acasă. Sau cel puțin asta îi spuneau ei.
Sorin habar nu avea dacă așa stăteau lucrurile sau nu. De fapt, habar nu avea mai de nimic. Tot ce știa era acest spital. Realiză că spitalul, cu doctorii și asistentele sale, îi erau singurele lucruri cu adevărat dragi și familiare și brusc i se făcu foarte milă. De sine. De ceea ce devenise viața lui.

Avusese un accident de mașină oribil, asta i se spusese. O mașină apăruse de nicăieri, din stânga, încercase să o evite trăgând brusc de volan în dreapta, lovise bordura și căzuse într-o râpă de vreo 5 metri. Nu înainte să se dea peste cap de trei ori. Încercase să-și imagineze asta și tot ce îi venea în cap era un săritor în apă care se aruncă de la trambulina de 10 metri și ajunge în apă după mai multe rotiri. Vineri de poveste scurta-FB cover
Pentru că asta era tot ce îi mai rămăsese: imaginația. Nu-și aducea aminte absolut nimic din viața sa de dinainte de accident. Amnezie post-traumatică îi spuseseră doctorii că se numește. Și că, în cele mai multe cazuri, e reversibilă. Adică va putea să-și amintească lucruri. Dar iată că acum, după ce stătuse în comă vreo 2 săptămâni și alte 6 luni în spital pentru recuperare, sosise momentul să se întoarcă în sânul familiei. Doctorii nu mai aveau ce să-i facă. Acum era nevoie doar de răbdare.
Cât avea să dureze? întrebase el. Însă nimeni nu putuse să îi dea un răspuns clar. Putea fi vorba de zile, săptămâni, luni sau ani sau… Dar i se tot repeta că cele mai mari șanse de recuperare le-ar avea alături de familia sa.
Familia sa… Lui până și numele de Sorin i se părea atât de ciudat, darămite femeia asta cu copilul ei adolescent. Luiza îl vizitase în fiecare zi în cele 6 luni ale recuperării. Și zi de zi îi povestise diferite lucruri despre viața “lor”: cum se cunoscuseră, ce le plăcea unul la celălalt, cum se hotărâseră să facă nuntă și copil, cum ajunseseră să-și cumpere această casă pe care o iubeau, cu excepția faptului că avea o singură baie. Cică asta ar fi fost marele lui of, că n-are și el o baie mică, doar a lui, unde să poată să fie ca un rege pe tronul său (aici ea zâmbise, dar lui i se păruse o glumă tâmpită, asta despre rahat).
Copilul în schimb, Mihnea, abia dacă trecuse pe la spital de 5 ori. Niciodată nu spunea mare lucru și niciodată nu îl privea în ochi. Cu toate acestea, Sorin simțea că era singurul care se comporta natural. El însuși se simțea un străin în corpul acesta. În viața aceasta.

Acum, stătea pe scaunul din dreapta în timp ce Luiza conducea și vorbea non-stop. Știa și înțelegea cât de mult se străduie și cât de greu trebuie să îi fie, dar tot ce ar fi vrut era ca ea să tacă din gură. Nu îi era de niciun ajutor cu poveștile ei. Ba din contră. Cum începea să-i povestească ceva, el se concentra foarte tare, sperând ca ceva, orice, din ce povestește ea să îi sune familiar. Dar niciodată nu se întâmpla asta. Și întotdeauna la finalul poveștii simțea aceeași deznădejde. Se simțea un impostor care i-a furat viața altcuiva. Și i se părea că este atât de departe de acel om încât nu înțelegea cum ar fi putut vreodată să se regăsească.
Iar acum trebuia să meargă acasă. Locul pe care, conform Luizei, îl adora. Locul care le purtase noroc și care însemna totul pentru familia lor. Distingea speranța din vocea Luizei, dar el știa. Știa că va ajunge acolo, în fața casei, și nu își va aminti nimic, nu va simți nimic. În afara deznădejdii.

Mașina se opri în fața unei case cu 2 etaje.
– Am ajuns! îi spuse Luiza încântată și îi zări zâmbetul plin de speranță. Încercă și el un zâmbet încurajator, dar dupa expresia feței ei își dădu seama că îi ieșise mai degrabă o grimasă.
Urcară până la etajul al doilea, iar Sorin putea să jure că atât la parte cât și la etaj îi văzuse pe vecinii care stăteau lipiți de cealaltă parte a ușii pentru a vedea “ursul de la circ” care se întoarce acasă, fără nicio amintire.
– Am ajuuuns! strigă Luiza când intrară în apartament.
– Bine, se auzi un mormăit dintr-o cameră.
– Nu vii să ne saluți? mai încercă ea.
– Mă joc, nu pot, i-o reteză scurt Mihnea. Bravo lui, evitase încă un moment penibil.
– Fă-te comod până pregătesc eu cina, îi spuse ea. Vrei o bere?
– N…nu știu.
– Ok, atunci poate vrei să te uiți puțin la televizor.
– La ce?
– Păi, îți plăcea să te uiți la snooker, de exemplu.
– Snooker? îi ieși pe gură ca un reproș și imediat îi păru rău.
– D-da.
– Ok, o să mă uit puțin la snooker.

Doamne, ce viață plictisită, de cretin oi fi avut dacă îmi plăcea snookerul? se gândi el după vreo 15 minute de uitat la televizor. Se ridică de pe canapea și începu să inspecteze casa. “Aveau” un apartament destul de mare: 4 camere, o bucătărie deschisă cu o masă mare, din lemn, pe mijloc și cu multe tigăi agățate deaspura ei și o baie cu duș și cadă separate. Plus WC și bideu. Îi veni să întrebe dacă era genul care folosea bideul, dar se gândi că poate nu e cel mai potrivit.
Când trecu pe lângă camera lui Mihnea, îl văzu concetrat la monitorul calculatorului. Se opri în ușă și se gândi că ar trebui să spună ceva. Nu știa ce, dar ceva. Exact când se pregătea să deschidă gura, auzi:
– Hai la masă!
Mihnea se întoarse și îl găsi stând acolo, în ușă. Nu știa de ce, dar își dădu seama că începe să roșească. I se părea că trebuie să fi arătat ca un pedofil, sprijinit de tocul ușii și nezicând nimic. Da, mutatul acasă se dovedea un calvar. Și abia trecuseră 30 de minute.

Mâncară în liniște. Asta îl bucură pe Sorin. Își aduse aminte din perioada internării că Luiza îi spusese că mâncarea sa favorită era șnițel cu piure și salată de varză. Îi simțea privirea ațintită asupra lui la fiecare îmbucătură. Era într-adevăr gustos. Dar atât, nimic altceva.
– E, e foarte bun, spuse. Înțeleg de ce ziceam că e mâncarea mea favorită.
– Eu o urăsc! zise Mihnea.
– Mihnea! aproape că țipă Luiza.
– Nu, e ok. E normal. Păi, și nu vrei să mânănci altceva?
– Nu pot. Avem…aveam o regulă: trebuie să mâncăm toți același fel de mâncare, fel pe care îl stabilește Mama.
– Ha, am văzut ceva asemănător în spital într-un serial, parcă Seinfeld se numea. “Soup Nazi” ziseră Sorin și Mihnea în acelasi timp și râseră amândoi scurt. În acel moment o văzu pe Luiza cum face ochii incredibil de mari. A, scuze, continuă el, cred că a fost o glumă foarte proastă.
– Nu, doar că….
– Doar că ce? întrebă Sorin.
– ………
– Doar că asta era gluma noastră favorită, referitor la Mama. Și probabil că și-a inchipuit că ți-ai amintit-o.
– ……..
O clipă se simțise și el mai bine și chiar și atunci făcuse ceva greșit. Așa i se părea. Restul cinei se derulă în liniște.
La un moment dat, Sorin începu să se uite în jur și remarcă foarte multe poze cu ei puse prin toată camera. Oare or fi fost tot timpul acolo, sau erau puse acum pentru a-l ajuta pe el? Îi veni în minte o piramidă. Exact așa îi părea apartamentul ăsta. Ca un mormânt al cuiva, altcineva, nu el, îngropat cu toate pozele, cu familia și bunurile sale lumești. Se afla într-un mormânt, îngropat de viu, venindu-i să țipe cât putea el de tare că au greșit mortul, că el nu este acel Sorin și că cineva să facă bine să termine gluma asta macabră și să îi dea viața înapoi, oricare ar fi fost aia.

După masă, Mihnea se duse imediat înapoi în camera sa. Sorin se oferi să o ajute pe Luiza cu spălatul vaselor, dar ea îi spuse că nu e nevoie. Neștiind ce să facă, se îndreptă spre dormitorul “lor”. Măcar dormind nu trebuia să vorbească, să dea explicații. Trecu din nou pe lângă camera lui Mihnea și îl văzu pe acesta în fața monitorului.
– E atât de mișto jocul ăsta?
– E ok…îl jucăm în rețea. Și le cam tăbăcesc curu’ ăstora.
– Ce tare!…..îmi…tăbăceai și mie curul?
– Neee. Tu erai mereu cu gura pe mine să ieșim afară și să jucăm fotbal sau baschet. Da’ nu erai foarte bun, mai zise Mihnea, zâmbind.
– Cine, mă, eu? Nu zici asta doar pentru că nu-mi amintesc?? Că de fapt te băteam de fiecare dată și acum ai găsit o modalitate să te răzbuni?
Zâmbeau amândoi. Pentru Sorin era primul moment de bucurie după mai bine de 6 luni. Nu știa de ce, dar se simțea bine. Îi puse mâna în cap băiatului și îi spuse:
– Să știi că îmi pare rău..nu mi-am dorit niciodată să te fac..să vă fac să treceți prin asta. Sper să-mi revin. Chiar sper.
În cameră se lăsă liniștea. După câteva secunde, nemaiștiind ce să zică, Sorin se întoarse să plece. I se păru că Mihnea mai spusese ceva.
– Scuze, ai zis ceva?
– Mi-ai pro-mis! zise Mihnea apăsat. Își ridcă ochii din pământ și Sorin văzu că erau plini de lacrimi. Plângea încet, cu lacrimile unindu-i-se sub bărbie. Mi-ai promis!
– Ce ți-am promis?
– Că orice s-ar întâmpla cu tine, chiar dacă ar fi să mori…o să găsești o cale să te întorci la mine.
– Păi…și nu m-am întors?
– Nu! Nu. Nu. Nu. Nu. S-a întors cineva..un străin…care seamănă la fizic cu tatăl meu..dar atât. N-ai nimic altceva din el.
Sorin simți că explodează. Știa că ar fi trebuit să plece din cameră chiar atunci, dar nu putu:
– Tu crezi că ție ți-e greu? Te-ai gândit vreodată cum e să fii în pielea mea…sau, de fapt, in pielea altuia. Să ți se spună în fiecare zi că erai într-un fel sau altul, că îți plăcea aia și aia. Iar tu să nu-ți amintești nimic. NI-MIC! Să te întorci într-un loc care cică ar fi casa ta și unde nu recunoști absolut nimic. Cu doi oameni pe care zice-se îi adori, dar de care nu te-ai putea simți mai departe decât atât. Nu eu ți-am promis, eu n-am existat până acum 6 luni. Înțelegi asta?

– Sorin…Sorin, ești ok?
Nici nu mai știa de când stătea acolo, în baie. Ieșise val – vârtej din camera lui Mihnea și venise direct aici. Se așezase pe marginea căzii și stătuse cu capul în mâini, nemișcat.
– Da, da…am nevoie să mă liniștesc un pic. Du-te să te culci, vin și eu imediat.
– Ești sigur?
– Da…da.

Se trezi înțepenit. Adormise sprijinit de cadă. Pe geam se vedea soarele, deci dormise toată noaptea acolo. Se ridică încet, se duse la WC, săltă capacul și se pregăti să urineze.
Ușa se deschise dintr-o dată și Mihnea năvăli înăuntru.
– A, scuze, nu știam…
– Hey, nu știi să ba…
Se simți străbătut ca de un curent electric. Și în minte îi veni o amintire: el pe budă, citind o carte, auzind tropăituri de partea cealaltă a ușii. Care este dată de perete și Mihnea mic (să fi avut 3, 4 ani) năvălește înăuntru.
– Tati, știi că leii mănăncă antilope? Dacă le prind, că ele sunt foarte rapide….
– Tati, nu vezică fac și eu caca?
– A.. ba da…dar numai leoaicele vânează, leii au grijă de turmă și….
Sorin scutură din cap, revine pentru moment în prezent, apoi este “electrocutat” de o altă amintire: el, în mașină, în momentul accidentului. Totul se întâmplă cu încetinitorul, fiecare din cele 3 răsturnări. La un moment dat întoarce capul spre dreapta și îl vede pe Mihnea acolo:
– Tată, nu uita, mi-ai promis! Orice ți s-ar întâmpla, să te întorci la mine, da?
Speriat, întinde mâna spre scaun, dar Mihnea nu mai e acolo. Of, ce bine! Mașina continuă să se răstoarne. Iar ultimul lucru pe care și-l amintește este că închide ochii. Și cu ei închiși, îi vede pe Luiza și pe Mihnea. Îi zâmbesc. Zâmbește și el.
Și-apoi întuneric. Atât. Până acum. Se uită la Mihnea care nu înțelege ce i se întâmplă. Ochii i se umezesc instananeu și buza de jos începe să îi tremure. Se așează pe WC, simțind că altfel va cădea. Stă și plânge. Zgomotos, cu sughițuri si oftaturi prelungi. Plânge a eliberare. Și a revenire.
– Ce s-a întâmplat? intră Luiza speriată în baie.
– Nimic, zise Mihnea râzând. Tata…s-a întors acasă.

Lights will guide you home
And ignite your bones
And I will try to fix you.
Coldplay – “Fix you”

7 Comments

  1. Minunat! am citit si m-am transpus acolo…char e fantastic cum reusesti sa transmiti atatea emotii prin scris.

  2. mai, Mai, MAi, MAI, OMULE !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
    Mi-ai dat niste emotii cat casa!
    Dupa vinerea trecuta, care m-a facut sa stric multe servetele, am crezut ca si povestea asta e trista! Am crezut ca isi aminteste ca in masina Luiza si Mihnea erau doar el a scapat din accident, iar Luiza si Mihnea erau proiectii ale inimii si mintii lui indurerate!

    Propun ca la inceputul fiecarei povestiri de vineri sa pui un smiley sau o lacrima (sa stim si noi daca avem nevoie de servetele sau nu!)

    Multumesc!
    Esti tare, ca de obicei!

    O zi insorita,
    Olivia

Leave a Reply to Gigi Cancel reply

Your email address will not be published.


*