Scrisoarea

– Da’ mama m-ar fi lăsat!
– Nu cred…și mă enervează că încerci să profiți că e maică-ta plecată ca să…
– Adică mă faci mincinos!!??
– Nu, n-am zis asta. Îți spun doar că nu sunt de acord să ieși din casă la ora asta, într-o zi din timpul săptămânii. Mai ai și tu răbdare până vine week…
– Așa faci mereu! Niciodată nu mă lași să fac ce vreau eu. Tot timpul trebuie să respect regulile tale.
– Sasha, totuși ai 15 ani. Nu crezi că ar trebui să am și eu un cuvânt de spus în ceea ce te pri…
– NU!
– E, în cazul ăsta te înșeli. Până la 18 ani eu și cu maică-ta suntem responsabili pentru tine, așa că, vrei nu vrei, va trebui să ne asculți.
– Ah, urăsc asta! Nici nu pot să-ți spun ce-mi vine să fac.
– Atunci nu-mi spune. N-o să iasă nimic bun din asta.
– Te urăsc! Și urăsc casa asta cu regulile ei tâmpite! Abia aștept să împlinesc 18 ani ca să plec odată de aici și să-mi văd de viața mea! mai zise Sasha, în timp ce îi întoarse spatele tatălui său, se duse spre camera lui și trânti cu toată puterea ușa.
– Păi nu mai ai atât de mult, își zise în barbă Tudor, în timp ce tare i-ar fi plăcut să aibă și el o ușă la îndemână pe care s-o trântească. 
Se lăsă să cadă în canapea. Obosise. I se părea că fiecare zi devenise o luptă cu Sasha. Și că orice ar fi făcut (sau n-ar fi făcut) nu reușea să-i facă pe plac. Înțelegea că era un adolescent și, ca orice adolescent, avea tot felul de frici, griji, îndoieli despre…despre tot. Dar parcă în ultimele săptămâni o luase complet razna. Încercă să-și amintească cum era el la vârsta lui Sasha. Se gândi un pic, apoi alungă amintirile. Erau atât de vechi și de adânc îngropate, încât nu i se păru un moment prielnic să le răscolească. Se hotârî că mai bine se uita la un meci de Champions League.

În camera sa, Sasha își puse căștile pe urechi, își luă telefonul, intră pe wahtsapp pe grup și le povesti tuturor că nu primise aprobarea tatălui să iasă. Se mai relaxă un pic când văzu că nu era singurul. Generația asta a părinților lor era așa de încuiată. Nu înțelegeau că aveau și ei, copiii, nevoie să iasă un pic, să se relaxeze. Și tâmpenia asta cu “e casa mea, faci ce zic eu”. O urau cu toții pentru că îi făcea să se simtă neputincioși. Suntem niște prizonieri care numără zilele până la eliberare spusese unul dintre ei și toți dăduseră aprobator din cap. Muzica din căști îl relaxă și la un moment dat adormi așa, îmbrăcat și nespălat.

Pe la pauza meciului, Tudor realiză că nu se poate relaxa. Ceva din discuție îl enerva teribil. Abia aștept să împlinesc 18 ani ca să plec odată de aici și să-mi văd de viața mea! îi spusese Sasha. Oftă adânc, căută ceva cu privirea în bibliotecă și se ridică din canapea fără niciun chef. Era târziu. Și tocmai de asta trebuia s-o facă.

Alarma sună ca de obicei la 7. Sasha o opri, mai lenevi vreo 5 minute în pat și apoi se ridică pe marginea lui. Căscă lung, se frecă la ochi și întinse mâna după telefon, ca să vadă ce se mai discutase pe grup. Dar se opri. Telefonul se afla sub un plic pe care era scris numele său. Când apăruse acolo și cine îl pusese? Îl luă neîncrezător, îl deschise și înăuntru găsi o foaie de hârtie. O despături și recunoscu scrisul. Prima reacție fu să o arunce, dar ochii îi căzură pe primul paragraf, așa că se așeză la loc în pat și începu s-o citească:

Dragă Sasha,

Aș vrea să fiu supărat pe tine, dar nu pot. Nu pot, pentru că știu ce simți. Când eram de vârsta ta, i-am spus exact aceleași cuvinte tatălui meu. Nu știu cu ce mă enervase, dar știu că am zis și am simțit ceea ce probabil trebuie să fi simțit și tu aseară. Că nu contezi, că ești doar un obiect la dispoziția noastră și că niciodată, dar niciodată, nu te auzim și nu ținem cont de părerea ta. Nu?
Și vreau să-ți povestesc puțin din experiența mea. Căci, spre deosebire de tine (deocamdată), eu chiar am putut să-mi pun în aplicare dorința. Am împlinit 18 ani și am plecat de-acasă (bine, cred că am plecat pe la vreo 19 și ceva).
Nu mai țin minte dacă anii ăia au trecut greu sau nu. Dar țin minte momentul în care am plecat de-acasă. Da, m-am simțit liber, stăpân pe mine și pe destinul meu. Și am făcut tot ce am putut de atunci încolo să rămân independent. Și da, îți pot spune că din acest punct de vedere, te înțeleg că nu mai ai răbdare. Să depinzi doar de tine e un sentiment foarte plăcut. Mai plăcut e doar sentimentul când apare o mogâldeață care e total dependentă de tine. Dar nu despre asta vreau să-ți povestesc acum, deși mi-ar plăcea să-ți povestesc odată, dacă vei dori.
Vreau să-ți spun că am realizat aseară cât de mult semeni la fizic cu bunicul tău, tatăl meu. Știu, nu ți-am spus asta niciodată până acum dintr-un motiv foarte simplu: nu am realizat-o. Mai mult, dacă stai să te gândești o să realizezi că nu prea ți-am povestit nimic despre bunicul tău. Nu pentru că nu aș fi vrut, ci pentru că nu știu ce. Efectiv. Am stat aseară și m-am gândit și am realizat că nu am amintiri cu tatăl meu. Vezi tu, tata a murit când eu aveam vreo 16 ani. Atac cerebral, dacă îmi aduc bine aminte. Și acum când mă gândesc, realizez că în ciuda tuturor lucrurilor minunate care mi s-au întâmplat în viață (tu fiind de departe cel mai minunat), mă întristez gândindu-mă că nu am putut niciodată să le împărtașesc cu tata. Mai mult, sunt trist când conștientizez cât de puține lucruri am făcut împreună.
Dar cel mai tare și mai tare mă enervează că primul lucru care îmi vine în cap când mă gândesc la el este momentul în care i-am spus că abia aștept să plec de-acasă. Nu sunt multe lucruri pe care le-aș schimba la viața mea, dar ăsta sigur ar fi unul dintre ele.
Așa că, dacă ai chef, până faci 18 ani și pleci de acasă, poate apucăm să facem lucruri împreună. Am făcut această greșeală o dată și nu vreau să o mai repet. Până atunci, te aștept în bucătărie cu o omletă imensă cu ceapă și cașcaval.

Te iubesc,

Tata

Intră în bucătărie unde Tudor stătea la masă, mâncând în liniște. Se așeză, zise un “Poftă bună” abia șoptit și începu să mănânce.
Stăteau la mai puțin de jumătate de metru distanță, dar niciunul unul nu ar fi putut să spună exact cât de departe sau de aproape erau unul de altul în acel moment.
– Ai terminat? întrebă Tudor, ridicându-se și luând cele două farfurii pentru a le spăla.
– Mda.
Liniște. O liniște lungă și nefirească. Apoi vocea lui Sasha:
– Auzi, îmi povestești cea mai frumoasă amintire a ta cu bunicu’?