Românii stau la coadă să doneze bani

Iată un titlu pe care mi-ar plăcea să-l văd zilele acestea la știri, în presă sau pe net. Pentru că ar fi adevărat. Ieri, 13 iunie, în Parcul Unirii din București, au fost momente când, într-o căldură de peste 30 de grade, românii au stat la coadă, ordonați, liniștiți și cu zâmbetul pe buze pentru a-si dona monedele pentru construcția primului spital de oncologie și hematologie pediatrică.
Ne-am propus să strângem 100 de kilograme de monede. Ne-am înșelat amarnic, strângând o tonă! Am strâns o tonă de monede și, la fel de important, mie mi se pare că am strâns o tonă de prieteni, o tonă de sentimente bune pentru acest proiect, o tonă voluntari și o tonă de “Hai că putem să facem împreună acest spital”. 11421527_930715233615567_734729221_n
Eu unul am avut emoții mari. Nu neapărat în privința cantității pe care urma să o strângem (deși, normal, îmi doream să fie cât mai mare), cât mai ales în privința felului în care avea să se desfășoare evenimentul: ne pregătisem cum trebuie, urma să fim niște gazde primitoare, să avem totul aranjat la cheie astfel încât să ușurăm efortul oamenilor care veneau să doneze? Emoțiile mi-au trecut repede, în urma a două evenimente întâmplate până la ora 10, ora oficială de începere a evenimentului.

În primul rând, pe la 8, când abia ajunsesem în parc, descărcasem mașina și eram singur cu materialele cât timp ceilalți parcau mașinile (și cu vreo 13,8 kile de monede ajunse deja de la Brăila), au trecut pe lângă mine 4 domni din categoria “magraoni”. Îmi pare rău să le spun așa, dar e important pentru poveste să încercați să vi-i închipuiți. Și am avut următorul dialog:
Domnul 1: Ce vinzi aici, mânca-ți-aș?
Eu: Nu vindem nimic. Dar nu vreți să ne dați 1 leu ca să construim un spital pentru copii?
Domnul 1: Și de unde știu eu că nu fugi cu leul meu?
Eu: Nu știți. Dar puteți avea încredere în mine.
Domnul 1 (căutându-se de bani) către Domnul 2: Vezi, mă, dacă îmi dădeai banii, puteam să dau și eu…
Domnul 3 (plecat mai în față și întors din drum): Eu dau 1 leu.
A dat, le-am mulțumit și și-au văzut de drum.

Apoi, pe la 9 și ceva, ni s-a stricat, cum altfel, cântarul. Nu știu dacă s-a stricat el sau nu știam noi să-l folosim (pentru că era un cântar profi, de karting), dar ideea e că n-a mai funcționat. Așa că toată ziua, adică vreme de vreo 9 ore, am cântărit monedele cu cântarul de pește a lui Dan C. Da, cred că hipsterii cădeau pe spate si ne ofereau pe loc vreun titlu onorific dacă ne-ar fi văzut cum am stat noi toată ziua cu găleata și cântarul de pește să adunăm o tonă de monede.

Pe la 9 și ceva eu am plecat să-i iau pe Iulia și pe Mark. Când ne-am întors, am găsit o isterie. Oameni la coadă să doneze, și mai mulți oameni care se ofereau voluntar să sorteze monedele. Vreo 3 televiziuni care transmiteau live sau pregăteau un material despre eveniment. O nebunie, dar o nebunie organizată. Cumva, nu știu cum. Ba știu cum: nimeni nu venise acolo pe post de oaspete, ca la un spectacol. Toată lumea venise acolo să ajute, să se implice în acest proiect. Așa că nu conta că nu era totul perfect, că trebuia să aștepți să-ți vină rândul să dai bani, că trebuia să te inghesui cu mulți alții sub un cort ca să sortezi bani sau că trebuia să stai într-un soare dogoritor. Eram cu toții de aceeași parte a baricadei și trebuia, cumva, cu resursele pe care le aveam, să ne descurcăm. Ceea ce am și făcut.
Nu știu dacă cei de la Prima Tv au difuzat știrea și dacă da, dacă au inclus și vreo delarație de-a mea, dar în timp ce povesteam în fața camerei, mi-am dat seama că mă tot uitam stresat înspre cort unde văzusem un grup de jandarmi care puneau întrebări. Și mă gândeam cum trebuie acum să le arătăm toate actele, să ne certe ei cum nu facem bine, să ne pună să nu știu ce etc. Am terminat interviul, m-am dus spre ei destul de înfipt așa, hotărât să fac pe deșteptul, simțind că am dreptatea socială de partea mea:
Eu: Da, bună ziua, ce s-a întâmplat?
Domnul Jandarm: Bună ziua, sunt….., voiam să vă lăsăm un număr de telefon, în caz că aveți vreo problemă să ne sunați.
Eu: A!…m-mulțumim.
Domnul Jandarm: Da, noi mai trecem pe aici, dar să știți că vă puteți baza pe noi. În rest, totul e în regulă?
Eu (sigur părând că am un ușor retard): A!…da, totul e ok, m-mulțumim.

La un moment dat au apărut 2 doamne și ne-au rugat să mergem să le ajutăm pentru că taxiul le lăsase în celălalt capăt al parcului și adusesră multe monede. Nu mințeau. Au adus cea mai mare cantitate, parcă vreo 35 de kilograme, sau în jur de. Și au rămas și la sortat. A mai fost un grup cu vreo 30 de kilograme. Și niște băcăuani inimoși care au venit personal cu vreo 17 kile strânse din orașul lor. Au fost mulți, foarte mulți copii care au venit să-și golească pușculița pentru ca noi, adulții, să construim un spital. Au fost oameni care ieri au aflat de eveniment, s-au căutat prin casă și prin buzunare și au venit să doneze tot ce au găsit.
Au fost oameni care ne-au spus că n-au reușit să ajungă ieri. Nu-i bai. Ne-am hotărât de ieri că mai facem o dată evenimentul anul acesta. Nu știm încă unde și când, dar puteți să vă apucați liniștiți de strâns pentru data următoare.

Căci e nevoie de aceste monede. Chiar e nevoie de fiecare ban și de fiecare leu ca să ne apucăm cât mai repede de construcția spitalului. În spatele euforiei de ieri stă o realitate crudă și dură: prea mulți dintre copiii noștri sunt bolnavi de cancer. Și prea mulți dintre ei trebuie să plece afară să se trateze sau să se opereze. Și, pe bune, chiar e atât de simplu să îi ajutăm: cu doar un leu sau câteva monede de la fiecare, spitalul ăsta poate deveni o realitate mult mai repede decât, poate, vă închipuiți unii. Putem, fiecare dintre noi, să devenim eroii acestor copii pe care nu îi cunoaștem, dar care au atâta nevoie de noi. Sigur, eroi neștiuți, poate neapreciați, eroi care nu vor fi dați vreodată ca exemplu. Dar cu siguranță va fi cineva care va ști ce lucru minunat ați făcut: Voi Înșivă. Vă veți trezi în fiecare dimineață și indiferent ce vor spune unii sau alții despre voi, într-un moment sau altul al vieții, voi vă veți uita în oglindă și veți ști. Veți ști că undeva în țara asta, o mamă fericită sau un tată zâmbitor (după multă vreme) îi povestește puiului ei/lui vindecat despre niște super eroi care le-au salvat lumea. Exact ca în filme, când totul se prăbușea în jurul lor, eroii au venit de nicăieri și fără să le-o ceară nimeni și au făcut cumva ca totul să fie ok din nou. Apoi, la fel ca super eroii, s-au întors la viața lor liniștită.

Iar dacă tot vorbesc despre eroi, vreau să vă povestesc depre cei 3 eroi ai mei de ieri. În primul rând despre Călin Voivozeanu și Dan Căptaru, colegii mei din Asociația 1 Leu. Oamenii ăștia doi au muncit ieri toată ziua. TOATĂ ZIUA. Când eu, de exemplu, mai dădeam un interviu, mai fugeam să-i duc sau să-i aduc pe Iulia și Mark, ei doi au fost acolo non-stop. Seara, pe la 7, Călin (scuze, Căline, dar lumea trebuie să știe asta) mi-a zis că atunci a realizat că nu a apucat să facă niciun pipi toată ziua. Am făcut ceva evenimente la viața mea și știu cam ce înseamnă consumul fizic și nervos al unui eveniment ca cel de ieri. Așa că ceea ce au făcut acești doi domni merită toată admirația mea (cel puțin).

Apoi vreau să vă povestesc despre o doamnă pe care nici măcar nu știu cum o cheamă. Știu că este mama Alexadrei Popescu, o tânără atletă pe care am cunoscut-o la una din alergările pe care le-am organizat și pe care o văd extrem de implicată în foarte multe cauze.
Ei bine, această doamnă a venit ieri de dimineață, s-a așezat pe un scaun să sorteze monede și nu cred că s-a ridicat până la 6 de acolo. Nu cred. A stat pe scaun și a sortat monede timp de 8 ore. Nu s-a plâns, nu a zis că are treabă acasă, c-o fi, c-o păți.
Alexandra, să fii mândră de mama ta, este un om extraordinar! Și, doamnă, dacă citiți aceste rânduri, ieri am înțeles că Alexandra are cui să-i semene. Vă îmbrățișez și vă mulțumesc!

Ieri am văzut români stând la coadă să doneze bani. Și sper ca fiecare dintre cei care au fost acolo (oameni, televiziuni, ziare) să povestească același lucru: că suntem un popor de oameni grozavi, oameni care știu să se mobilizeze atunci când e cazul, oameni care vor să ajute, oameni care vor să fie un exemplu pentru copiii lor. Și nu uitați: de noi depinde să construim acest spital. Doar ne noi și de nimeni altcineva. Și asta mi se pare cel mai grozav lucru.

11 Comments

  1. Felicitari organizatorilor si voluntarilor!eu sunt din Galati nu am reusit sa ajung sa donez desi am monede adunate in familie dar nu stiu o adresa unde se pot dona.rugam sa faceti public adrese si in restul oraselor.inca odata felicitari si jos palaria!

  2. Buna ziua!
    In primul rand felicitari pentru ceea ce faceti si pentru ca ne-ati inspirat sa venim cu mic cu mare in parcul Unirii ca sa facem ceva maret! In echipa noastra in care am strans monede, s-au strans si bancnote pe care am dori sa le donam direct in cont. Ma puteti ajuta cu acest numar de cont ca sa pot face transfer cat mai repede?
    Va multumesc!

    De asemenea as vrea sa multumesc oamenilor frumosi, care au contribuit la minunea de sambata! Impreuna putem face ceva minunat si tot ce sper este ca acest spital sa fie primul pas!

    • Multumesc pentru raspuns! Am efectuat transferul care va ajunge maine. Am scris la detalii “Andreea Barbu si echipa”. Sper sa nu fie probleme daca am scris la numele beneficiarului “1 leu Org”. Asteptam cu nerabdare urmatoarele campanii. O zi frumoasa!

  3. Din pacate nu am ajuns ieri la strangerea de monede sa dau o mana de ajutor insa in compensare am facut o donatie in contul mentionat pe site. Succes in aceasta initiativa pe care am popularizat-o si la locul de munca.

  4. Felicitari! Oare nu s-ar putea organiza evenimentul de strangere a banilor in fiecare oras? Si apoi trimise cantitatile catre Asociatie? Poate ar fi mai usor si pentru voi si s-au mai strange ceva bani. In rest, respectul meu pentru voi toti, organizatori, voluntari si donatori!

  5. Da. Aveti mare dreptate. Stiu despre ce vorbiti. Am fost si eu cu baietelul meu de 5 ani ieri – si am donat 1 kg de monede (pusculita, buzunare, sertare – pe unde am gasit cate ceva). Exact cum ati spus si dvs. am simtit frenezia in aer, fericirea organizatorilor si a celor care donau – ca sa nu mai zic ca politetea a fost la superlativ cum era altfel de asteptat.

    Cred ca ar trebui sa mai faceti cel putin un eveniment de asemenea amploare anul asta. Eu zic ca sigur vor fi doritori. Poate reusim sa facem mai multe pentru tara asta daca ne unim.

2 Trackbacks / Pingbacks

  1. 1 Leu pentru o șansă? | Vlad Bogos
  2. Coada pentru donat bani | The CSR Report

Leave a Reply to Eu Cancel reply

Your email address will not be published.


*