Poate fi învins autismul? – de Damian I. Nedescu

Poate fi învins autismul? Asta e întrebarea din provocarea lui Alex. Tentația a fost să pornesc pe a construi o întreagă listă cu “dacă”. Sunt un număr infinit de variabile. Prin urmare, totul începe cu …Dacă. Doar că nu e vorba atât despre numărul ăsta de variabile, ci de realizarea faptului că lupta nu e cu autismul. Ci cu timpul. E o cursă contracronometru cu timpul.

Creierul uman are o incredibilă plasticitate până în jurul vârstei de 7 ani. Neuroplasticitatea se păstrează și după vârsta asta dar descrește abrupt ca nivel. Prin urmare, fereastra în care poți fi cu adevărat eficient presupune în primul rând a lua în considerare factorul timp. Când “îți iei” diagnosticul ăsta în ceea ce-l privește pe copilul tău, simți că-ți fuge pământul de sub picioare. Pentru că unul din primele lucruri pe care le auzi sau le citești este faptul că e o “dizabilitate pe viață”. Dureros. Doar că realitatea e doar parțial asta. Dacă intervii când copilul este mic, cu echipa potrivită, ai o șansă de aproximativ 50% să-l recuperezi complet. Multă muncă și ani de terapie. Nu, nu am scris greșit. Sunt ANI. Mai mult de unul prin urmare. În cele mai fericite cazuri, minim 2 ani de intervenție intensivă. În care ajungi ca până la 7 ani să șl recuperezi la nivel de 99%. Celălalt 1% necesită alți ani. Doar că e vorba de acorduri fine. Lucrezi dintr-o altă perspectivă, cu o altă intensitate și punând accent pe alte lucruri.

Probabil că unul din cele mai importante avantaje pe care le-am avut în lupta asta a fost faptul că am realizat foarte repede după ce ne-am trezit din buimăceala diagnosticului că nu e o luptă cu autismul, ci o luptă cu timpul. Aveam fix doi ani din secunda în care am început, să nu depășim bariera celor șapte ani. Doi ani în care trebuia să aducem specialiști, să creăm o echipă, să înțelegem cu ce se mănâncă etc. Conștiența asta a schimbat tot. Nu ratam nicio clipă din viața copilului pentru a încerca să mai obținem o achiziție. Cum nu ratam și nu toleram să pierdem timp. Doi ani am luptat pe baricade în cel mai puțin metaforic mod cu putință. Îmi amintesc acum faza în care cel mic trebuia să înceapă să meargă la grădiniță. La început doar două ore de grădiniță pe zi. Studiile spuneau că are nevoie de 40 de ore de terapie pe săptămână. Aproximativ 8 ore pe zi. Cum încă nu controlam cele două ore de grădiniță, pierdeam practic vreo 4 ore pe zi. O oră dus la grădi, o oră întors plus două ore acolo. Era de la ora 10 la 12. Sesiunea de 4 ore de terapie dimineața era praf. Chiar dacă adăugam cele două ore de grădiniță la calcule, tot ieșeam cu vreo 10 ore în minus pe săptămână. La 9.15-9.30 trebuia să plece. Am învârtit-o pe toate părțile. Până la urmă am decis că ar trebui să încercăm să băgăm două ore de terapie înainte de grădiniță. De la 7 la 9 dimineața. Asta ne dădea timp să se pregătească după aia pentru grădi și să continuăm “alergarea” peste zi normal. Dar a începe terapie la 7 dimineața presupunea schimbarea completă a programului. Nu al lui, ci al nostru. Și al echipei. Însemna ca noi să fim în picioare la 6 dimineața și ca cel puțin un membru al echipei să fie prezent la 6.30-6.45, ca să-și poată pregăti sesiunea de două ore. În săptămâna în care era “de garda” dimineață, Laur, unul dintre terapeuți, care locuia în Militari, pleca de acasă la 5 dimineața, pe jos, spre Floreasca, ca să fie sigur că ajunge până la 6.30. Nu a întârziat niciodată. Mai mult decât atât, dacă din orice motiv ratam vreo oră sau jumătate de ora în timpul săptămânii, le notam judicios și sâmbăta mai făceam o sesiune cu orele “scăpate” de prin timpul săptămânii. Uneori două, alteori patru ore. Iar sâmbăta, deși nu trebuia (prin rotație, doar unul sau doi terapeuți erau de serviciu sâmbăta – de obicei nu cel/cei care fuseseră de serviciu săptămâna respectivă de dimineața) și noi, și toți din echipă eram acolo. Pentru că aveam în față lupta cu timpul…pe toate planurile. Timpul în care să învățăm, timpul în care să recuperăm copilul, timpul în care să ajustăm terapia ca să o facem și mai eficientă, timpul în care să învățăm să devenim mai buni. Nu cu autismul am luptat, ci cu timpul.

A fost incredibil de intens totul. Dar …am avut câștig de cauză. Am plecat de la un copil pierdut complet la 5 ani și am ajuns la un tânăr complet independent, trăind singur într-o țară străină, la cămin, continuându-și studiile la facultate, în limba engleza, fără suportul nimănui.

Prin urmare, dacă realizezi importanța timpului, da, autismul poate fi învins. Chiar dacă nimeni nu-ți poate garanta asta dinainte…