Paradoxal, lovitul copilului ar putea fi cea mai ușoară formă de abuz

Când văd un om care-și lovește copilul simt cu fiecare celulă a mea că vreau să-i fac rău. Mult rău. Să simtă și el ce simte acel copil, să-l fac să plângă, să ceară îndurare și să promită că nu va mai face niciodată, doar pentru a opri acele lovituri. Uite, chiar și acum când doar scriu despre asta, simt că mă ambalez de unul singur.

Cu toate acestea, paradoxal, a fost nevoie de un dialog cu un prieten bun, ca să realizez că, deși n-ar trebui să se întâmple asta vreodată, s-ar putea ca o palmă scăpată din când în când să facă mult mai puțin rău decât diferitele abuzuri emoționale la care mulți își expun pe copiii lor. Căci atunci când te „joci” direct cu creierul unui copil, ai șanse să plantezi tot felul de tâmpenii acolo, chestii neadevărate, pe care copilul ajunge să le considere adevăruri și să-și ghideze viața după ele.

Nu m-au bătut părinții niciodată. Legenda spune că tata, pe când eram mic de tot, mi-ar fi dat o palmă la fund, moment în care m-am întors și i-am spus Tâmpitule! L-a dus suficient de tare capul cât să izbucnească în râs și să realizeze că aveam dreptate în ce spuneam.
Dar la noi în familie cât am fost mici supărarea lui era urmată de perioade mai scurte sau mai lungi (depinde de cât de mare era supărarea) de tăcere. Și era o tăcere dureroasă prin casă. De unde vine tata (adică din ce a trăit el), acest comportament poate fi considerat, cu adevărat, pistol cu apă. Și acum, nici mie nu mi se pare îngrozitor. Cu toate acestea, sunt un om de aproape 40 de ani care EVITĂ de fiecare dată conflictul. Mai bine las de la mine decât să ne certăm. Și da, simt nevoia, deși înțeleg că nu e ok, să fac fericită pe toată lumea.

De aceea spun că e cel puțin la fel de rău, dacă nu chiar mai rău, să îți „lovești” emoțional copilul. Și o să dau câteva exemple, doar ca să înțelegeți la ce mă refer:

1. Să faci mișto de el non-stop.
2. Să-i spui că nu e bun de nimic constant.
3. Să-l ameninți că-l dai la țigani, că urmează să chemi Poliția sau că plecați acasă dacă mai face vreo tâmpenie.
4. Să-l ameninți constant că urmează să și-o ia, dacă te mai enervează.
5. Să nu vorbești cu el drept pedeapsă pentru ceva ce a făcut.
6. Să nu-i spui că-l iubești.
7. Să-i spui că ți-ai dori alt copil.
8. Să țipi ca istericul/isterica.

Etc.

Atenție! Până să începeți să vă revoltați, mă refer aici la cei care fac aceste lucruri și multe altele în mod constant. Căci cu toți mai spunem tâmpenii din când în când. Dar și atunci (rar, sper) când o facem, ar fi bine când ne calmăm să ne cerem scuze și să încercăm să le explicăm de ce am făcut ce am făcut.
Dacă faceți unul sau mai multe dintre lucrurile de mai sus sau altele asemănătoare în mod constant, atunci puteți să vă revoltați liniștiți, din punctul meu de vedere faceți o mare greșeală, pentru că zilnic săpați în cel mai valoros lucru pe care îl are copilul vostru: propria personalitate. Și în loc să încercați să le creșteți stima de sine, încrederea că ar putea face orice și-ar propune, voi sunteți primii care le dați în cap, îi potoliți și îi așezați spre un drum de mediocritate, asta în cel mai bun caz.

Acum că poate v-ați mai calmat, pot să vă spun că știu că nu e ușor. Dar cine, Doamne iartă-mă, și-a închipuit vreodată că ar putea fi ușor să crești un copil. Și nefăcând nimic, tot îl afectezi, deci, da, e al naibii de complicat. Și, da, cu toții facem greșeli, mai mici sau mai mari. Nu greșelile sunt problema. Problema apare când ni se pare că nu greșim, că e în regulă ce facem, că ei sunt de vină și că-și merită pedeapsa, oricare ar fi aceea.
Când mult mai normal ar fi să înțelegem că NOI am greșit și, ca niște adulți ce ar trebui să fim, să ne comportăm ca atare: să încercăm să ne reparăm greșeala. O facem la muncă, o facem cu prietenii, cu cei de vârsta noastră. De ce naiba nu o facem mai des și cu copiii noștri?

Prietenul care m-a făcut să mă gândesc la toate acestea, m-a întrebat la un moment dat al discuției:

…Dar spune-mi o dată cum să trasez niște granițe, fără să îl abuzez emoțional!

Cu mențiunea că dacă aveți nevoie cu adevărat de sfatul unui specialist, cel mai bine ar fi să vorbiți cu Iulia mea, vă redau ceea ce i-am răspuns lui, lucruri în care cred și pe care încerc să le aplic zilnic în relația mea cu Mark:

Să nu-l șantajezi, să nu-l ignori, să nu țipi ca istericul, să nu-l faci de rahat, să nu-l iei la mișto, să nu-l tratezi ca și cum îți aparține sau îți este inferior. Pe scurt: să-l tratezi cu respect. Așa cum ai face cu un prieten. Asta nu înseamnă că nu te vei enerva, că nu-ți vei ieși din minți. Dar dacă nu uiți să-l tratezi cu respect, așa cum ai trata un adult, eu zic că ești ok.

Cam așa.

Sursa foto: http://www.kidspot.com.au/

1 Comment

  1. Wow! O palma scapata? Chiar si comparativ cu abuzul emotional, tot nu-mi pot imagina o palma scapata. Din punctul meu de vedere, no ofense, doar un animal poate sa loveasca un copil care este in inferioritate din TOATE punctele de vedere, un copil care depinde IN TOTALITATE de acel adult. Nu-i faci rau unui copil tocmai pentru ca ti-ar fi atat de usor s-o faci. Nu, nu, nu, nu!!!!!! Nimic nu justifica abuzul (de orice fel) asupra unui copil. O palma nu scapa. Niciodata!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*