Săptămâna trecută, venind spre București, ne-am oprit la Cascada Pruncea, situată undeva lângă Barajul Siriului, o frumusește de loc la care ajungi după kilometri buni de mers pe un drum foarte nasol. Tot drumul până aici Mark a comentat că el nu vrea, că de ce nu mergem direct acasă, că una, că alta. Odată ajunși, copilul ne-a întrebat dacă se poate băga în apă. La răspunsul nostru că da, s-a descălțat și l-am mai scos cu greu de acolo după vreo 20 de minute, timp în care s-a udat fleașcă dar n-a lăsat piatră sau pietricică neexplorată.
Apoi în weekend am fost la Summer Well unde ne-am întâlnit cu niște prieteni care ne povesteau, nu supărați ci mai degrabă preocupați, cum copilul lor de 7 ani face orice numai ce i se spune, nu. Și asculttându-i, Iulia le-a spus o chestie care mi s-a părut foarte mișto:
– Măi, trebuie să aveți mare grijă cum îi cultivați chestia asta, să nu ajungeți să-i omorâți libertatea…
Da, ca părinte al unui copil necuminte, pot să vă spun că e nu grea, ci foarte grea interacțiunea cu el. Îți pune la îndoială orice decizie, se răzvrătește aproape în orice moment, mereu vrea să facă ce nu are sau nu îi dai voie să facă, mereu inventează lucruri noi și, de cele mai multe ori, te întreabă dacă poate face ceva doar așa, de chichi – de michi, căci el de fapt va face chestia aceea oricum.
Și tot el, copilul necuminte, este cel care găsește de multe ori soluții la care nici nu te gândești, este mereu curios și știe mult mai multe lucruri ca ceilalți copii, reușește să se adapteze în mult mai multe situații și, poate surprinzător, este cel care îl calmează pe părinte, spunându-i să nu-și facă griji, căci el, copilul, se va descurca cumva într-o situație dată. Este copilul pe care te poți baza mai mult că nu va face tâmpenii gen să fugă sau să se ducă departe, tocmai pentru că i-ai oferit câtă libertate a avut nevoie. Nu, tâmpenii va face. Multe. Dar parcă nu atât de mari. Sau poate ajung să nu ți se mai pară ție atât de mari, fiind atât de multe.
Este copilul care, conform studiilor, se va descurca la școală. Și în viață. Da, poate că tu, părintele, vei fi arătat cu degetul de alți părinți sau de profesori dar, dacă ai încredere în el și reușești să-i cultivi această libertate pe care oricum societatea are tendința de a i-o omorî, îl vei ajuta să aibă o viață mai frumoasă. Poate nu mai ușoară, căci de multe ori el va fi Gică Contra, dar mai frumoasă, căci tuturor ne place când mai încălcăm din când în când normele. Iar pentru ei, asta e un stil de viață.
Copilul necuminte te va pune în nenumărate momente în situații jenante. De care, dacă reușești să nu te iei prea în serios, vei râde în hohote, de multe ori alături de el. Rușinea este apanajul adulților și noi îi “învățăm” pe copii despre ea. Copiii necuminți fac lucrurile cu o așa naturalețe, încât uneori ne speriem și atunci le punem diferite etichete, speriați de acest comportament al lor care pare să ne scadă în ochii altor părinți.
Copilul necuminte se va juca cu toate lucrurile “interzise”: cu noroi, cu gândaci, în bălți, cu ciocane, cu animalele de pe stradă și cu animalele din lesa unor străini. Va colora pereții de pe stradă și pereții din casă. Va căuta să înțeleagă cum funcționează lucrurile, așa că va desface multe lucruri. Practic, toate lucrurile pe care le considerăm “creative” și mișto la adulți, pe care le admirăm la ei, le fac toți copiii necuminți dar, cumva, pe ei îi blamăm pentru acest lucru.
Mi se par o raritate acești copii. Nu când sunt mici, căci cu toții ne naștem necuminți și pe toți încearcă toată lumea (părinți, bunici, vecini, străini din par, profesori, prieteni) să ne transforme în niște vajnici și liniștiți reprezentanți ai societății. De aceea, pe măsură ce cresc, copiii se liniștesc. Nu pentru că își doresc ei acest lucru, ci pentru că reușim să-i “educăm” noi. Și facem asta și suntem mândri de noi ca părinți că avem niște copii atât de cuminți. Și apoi, când devin adulți, ne plângem la prietenii noștri că îi vedem pe copii cum au devenit parcă prea obedienți și că se plâng că le nu place una sau alta, acasă sau la birou, dar nu fac nimic în privința asta. Nu fac precum copilul lu’ X-ulică, care a fost o pușlama când era mic, dar uite ce bine o duce acum și cum face el atâtea chestii mișto.
Și cumva, nu înțeleg cum, nu reușim să adunăm 1 + 1 și să înțelegem de ce se întâmplă asta. Ni se pare că nu e în niciun fel vina noastră, că altcineva ne-a transformat copiii în niște STAS-uri fără personalitate și fără putere și dorință de a încerca lucruri noi.
Da, îi admir pe copiii necuminți. Și acest post le este dedicat lor, căci sunt minunați. Dar, mai ales, acest post le este dedicat părinților lor. Nu știu cât contează părerea mea, dar părerea mea este că faceți o treabă minunată și de prea puține ori apreciată. Bravo vouă!
Follow
Send
Din cand in cand scrii cate ceva, parca special pentru mine.
Lucrurile pe care le-ai scris despre ce sa faci cu/pentru copilul tau (sa-l iubesti, sa razi cu el etc) le am printate pe frigider. Nu pentru mine, pentru sot. 🙂 Copilul meu are potential de copil necuminte. Ma bucur sa aflu ca nu eram singura care vedeam in asta libertate si creativitate. Copilul meu de 2 ani si 2 luni ii zice ieri bunicii: “mama”. Bunica raspunde: “eu sunt Buni, nu mama”. Replica copilului: “semeni cu mama mea”. Si pe urma s-a urcat pe gard. Si s-a julit.