O nație de neofticoși

Sunt un mare ofticos. Mă oftic de fiecare dată când pierd, fie că e vorba de sport, business sau vreun joc fără miză. Sigur, de cele mai multe ori îmi felicit adversarul și îmi spun mie însumi că asta e, data viitoare trebuie să mă strădui mai mult și că nu are o atât de mare importanță. Dar dacă e să fiu cinstit cu mine, în adâmcul sufletului mor de oftică. Iar când la sport mă bate vreunul pe care eu îl consider mai slab (nu e obligatoriu să și fie) îmi vine să mușc din tot, inclusive din mine.
Ca să înțelegeți mai bine, vă pot spune că ieri m-am ofticat pentru că fii-miu s-a ofticat la Nu te supăra, frate!. M-am ofticat că se oftica el, apoi m-am enervat pe mine că sunt un bou care se oftică dintr-o tâmpenie și uite ce noroc am avut cu Iulia care a venit ea să se joace cu Mark cât m-am liniștit eu.

Și gândindu-mă la oftica asta a lui Mark care de cele mai multe ori nu mi se pare ok, am realizat că, de fapt, mi-ar plăcea să fie ofticos. De fapt, nu, m-ar enerva să nu se oftice niciodată. Deoarece, pentru mine, oftica este un semn că îți pasă. Faptul că îți pasă uneori prea mult pentru ceva ce nu contează, asta e o discuție pentru un alt moment.

Și realizând faptul că mi-ar plăcea să am un copil care să se mai oftice din când în când, am mai conștientizat chestia care m-a enervat cel mai tare la Naționala noastră de fotbal: nu păreau să se oftice că pierd cu Albania.

Ok, hai să vă povestesc background-ul meu de fotbal: am făcut “performanță” pe maidan, știu ce e ăla offsaid și am fost un suporter înfocat al Naționalei în anii ’90 (revin imediat și la asta). Deci nu sunt vreun priceput. Dar am jucat baschet la nivel de națională de juniori și am avut parte de ceva victorii, dar și de înfrângeri răsunătoare (și usturătoare).
Iar la aceste înfrângeri, indiferent cât de evidentă ar fi fost superioritatea adversarului, am murit de fiecare dată de ciudă: am urlat, m-am aruncat după mingi, am țipat la colegi, toate acestea în van, dar mi-a păsat că pierdem.

Băieții ăștia din Naționala de azi îmi par niște neofticoși. Nu știu dacă ați remarcat îndârjirea albanezilor: nici nu începuse bine meciul și unul dintre ei s-a urcat cu crampoanele pe Hoban. Apoi Săpunaru șu Mățel au primit niște tălpi în țurloaie de cred că mai simt durerea și azi. Iar fața albanezilor, fața tuturor albanezilor, răutatea din privirea lor, arăta cât de tare își doresc victoria. Atenție, asta după ce pierduseră primul meci pe care îl cam dominaseră și fuseseră învinși de Franța pe final.

Mă, pe unul de la noi să-l văd și eu că își lovește adversarul a neputință, că se urcă pe el, la propriu, pentru că nu poate face mai mult. Să-l văd pe unul care să țipe la ei să rămână în pressing, să arunce mingea înafara stadionului pentru că n-o poate băga în ațe. Ceva, orice…Nimic. Eu nu am văzut nimic.

Nu îmi place că suntem așa. În aceeași măsură în care mi se pare absolut normal că suntem așa: de vreo 25 de ani de când am îmvățat despre Miorița, nu pot să înțeleg două lucruri:
1. Cum poate boul ăla de ciobănaș să se împace cu ideea morții, în loc să încerce să le rupă capul ălorlalți doi:

– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.

Bă, ești nebun!!!!! Cum plm să îi mai rogi să te și îngroape, după ce te mătrășesc. Da’ luptă, fmm, cu ei, că din cauza ta nu mai luptă nimeni din poporul ăsta!

Și 2. iar asta mi se pare mai grav: cum se poate ca această baladă să fie unul dintre miturile fundamentale ale acestui popor? Cum? Adică ce pretenții să mai avem noi ăștia, mai ofticoși, când niște băieți ne inoculează de generații că e ok să te resemnezi cu ce ai?

Revenind la Naționala de azi, duminică am conștientizat ceva ce simt de mai de multă vreme: că nu-mi mai pasă. Că pierd sau câștigă, băieții ăștia au ajuns mai degrabă subiect de mișto-uri pentru noi, decât de laudă. Iar asta mi se pare cel mai trist. Pentru că dacă poate fi ceva mai nasol decât să pierzi, asta ar fi să câștigi și nimănui să nu-i mai pese.

Așa că dacă aș fi răspunzător de numirea următorului antrenor al Naționalei, al următorului Președinte, Premier sau mai știu eu ce, eu l-aș căuta pe cel mai mare ofticos. Măcar știu că având un astfel de conducător, nu te faci de rahat!

 

PS: Am un prieten, B., considerat un tip foarte deștept (chiar este) și cel mai bun în branșa lui. Este, poate, cel mai mare ofticos pe care îl cunosc.Nu, ăsta a fost un eufemism. Este, poate, cel mai mare ofticos care există. Într-un concediu făcut împreună acum 1,000 de ani, s-a certat atât de rău cu iubita din cauză că a pierdut un joc de zaruri, încât nu a vorbit cu nimeni (nici măcar cu ea) tot drumul înapoi din Grecia până-n România.
Bag mâna-n foc că, cu el pe bancă, duminică, altfel arăta Naționala. Iar el se pricepe la fotbal chiar mai puțin decât mine.

Sursa foto: adevarul.ro

1 Comment

  1. Din pacate, asta cu “să câștigi și nimănui să nu-i (mai) pese” este valabila in alte sporturi in care se face performanta, dar castigurile sunt mici pentru ca sporturile respective nu sunt atat de mediatizate si nu atrag sponsori. Nu zic de scrima, unde Ana Maria Branza era numarul 1 mondial si nu aveam posibilitatea s-o vedem concurand in direct la TV. Dar uita-te la handbal feminin. Romania bate clar Norvegia, campioana mondiala, iar canalele de sport ne “rasfata” cu discutii despre meciul de țurca (era sa zic fotbal) Voluntari – Chiajna (sau cam asa ceva), cu stiri in care victoria la handbal apare pe burtiera si cu tenis in reluare in rest, desi au 4 canale. Asteptam si eu interviuri la cald dupa o mare victorie… Degeaba. Revenind la “fotbal”, am renuntat sa ma mai uit la campionatul intern de cand in lipsa performantei ratingul canalelor de sport il faceau Becali, Meme, Borcea, Dragomir si Sandu iar rezultatele meciurilor le stabileau arbitrii. Nici acum nu s-a schimbat foarte mult situatia, desi vedetele principale sunt implicate in dosare penale. Campionat penal, fotbal “puscarie”, nu prea aveam asteptari de la Euro. M-au mintit un pic cu primul meci, dar si-au revenit repede. De Tata Puiu ce sa mai zic. Un jucator am avut si noi care si-a dat sufletul pe teren si parca musca din adversari (cum zici tu) in primul meci si la urmatoarele l-a tinut rezerva (Florin Andone). Am jucat mult fotbal, handbal doar la orele de sport, dar fotbalul romanesc a murit, traiasca handbalul! Si eu ca am suficienta minte incat sa prefer un meci de handbal feminin decat sa ma enervez la nechezolul de fotbal autohton. Spor(t)!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*