Nu te iubesc pentru ce obții sau cum te comporți

Serile trecute mă îndreptam cu Mark spre casă, după un antrenament de-al lui. Și, cum altfel :), el îmi povestea lucruri:
Ai văzut ce bine am jucat meciul ăla?
– Da, iubitule, cred că ți-a plăcut tare.
– Daaa! Și am și viteză mai mare ca X.
– Ok.
– Și ca Y.
– Ca Y chiar nu mi s-a părut că ești mai rapid…
– Mmmmm…ok, nu ca Y, dar ca X, da!
– Mie nu mi s-a părut că ai f…
– Ba da, tati, tu nu ai văzut că l-am depășit atunci?!?
– E important pentru tine să fii mereu cel mai rapid îmi închipui…
– Nu, neapărat, dar chiar sunt mai rapid ca X.

L-am ascultat. Și apoi mi-a venit ideea să îi spun următoarele:
– Iubitule, habar nu am dacă ești mai rapid sau nu ca X sau Y. Dar, să știi, că Mami și cu mine te iubim pur și simplu. Nu te iubim pentru că ești rapid sau nu, nu te iubim dacă dai sau nu coșuri. Sau dacă iei note bune, sau te comporți într-un fel. Noi te iubim pentru că ești al nostru și ne e suficient. Nu o să fie nevoie niciodată să ne demonstrezi nouă nimic, ca să te iubim mai mult. Te iubim la infinit de când te-ai născut și așa va fi mereu, indiferent ce vei face sau nu vei face. Ok?

Liniște. Multă liniște. Și apoi a venit și m-a luat în brațe pe stradă. Atât. Ne-am îmbrățișat și apoi el a schimbat subiectul.

Da, am spus aceste cuvinte pentru el. Dar le-am spus și pentru un alt copil, unul care între timp a crescut mare și care nu a auzit niciodată astfel de cuvinte. Bine, el nu a auzit niciodată Te iubesc!. Sigur că de foarte multe ori a simțit asta. Dar au fost și momente când nu a simțit și ar fi avut nevoie să le audă.

Vedeți voi, acest copil care am fost este un produs tipic generației sale. O generație care a crescut fără să audă des (unii, niciodată) că sunt iubiți. Iar că sunt iubiți doar pentru că sunt, cu atât mai puțin. Generația noastră a fost mereu comparată cu câte cineva: un coleg, un vecin, un verișor. Mereu și mereu a trebuit nu doar să dovedim că suntem buni, dar și că suntem mai buni ca X și Y. Și, cumva, am ajuns să credem că vom fi iubiți doar atunci când ne vom mulțumi părinții. Doar că ei niciodată nu au fost pe deplin mulțumiți. Când obțineam câte ceva, atenția ne era îndreptată câtre următorul obiectiv, câtre următorul pisc de cucerit. A trebuit o dată și încă o dată și încă o dată să demonstrăm că suntem buni. Cei mai buni.

Nu mă credeți? Nu trebuie decât să vă uitați puțin mai sus, la numele site-ului pe care sunteți. Aș fi putut alege multe altele…cred. Oare de ce nu am făcut-o? Cine mai știe?

Revenind la copiii de azi, eu cred sincer că oamenii pot realiza lucruri mărețe dacă cineva crede în ei. Mai ales în ziua de azi, în care ai la dispoziție atâtea unelte și atâta informație, un perete de care să știi că te poți sprijini oricând îți este greu sau simți că te prăbușești poate fi acel diferențiator care să ajute pe cineva să aibă o viață fericită și împlinită. Cred sincer că un om care nu are nevoie să demonstreze la nesfârșit lucruri pentru că așa a fost învățat, precum câinele lui Pavlov, că va primi aprobare, deci iubire, un astfel de om, care știe că este iubit doar pentru că este, poate realiza lucruri mărețe. Orice ar însemna asta pentru fiecare.

Și poate asta este, până la urmă, și definiția parentingului: să fii acolo, lângă copilul tău, când nimeni altcineva nu mai este. Să îi spui că îl iubești de atâtea ori până când ajunge să simtă asta cu fiecare fibră a ființei sale. Să știe și să simtă că îi vei fi scut, oricând ar avea nevoie de așa ceva. Pentru că îl iubești și pentru că pentru tine el sau ea va fi pentru totdeauna cel mai minunat om de pe planetă.

Uau, mișto trebuie să fie să simți asta, nu credeți?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*