Necunoscutul

Își amintea cu precizie când îl văzuse prima oară. Atât de mult cât poți să-ți amintești cu precizie ceva ce s-a întâmplat acum vreo 16 ani. Era în ultimul an la facultate, se pregătea de sesiunea de iarnă și, pentru că tocmai se lăsase de sport, una din rezoluțiile Noului An a fost să înceapă să alerge regulat.
Așa că într-o dimineață de ianuarie, rece, dar uscată, și-a tras treningul pe el și a ieșit la alergat. Și nici că s-a mai oprit din acest obicei de atunci.

Nu mai ținea minte exact ziua, dar știa că se întâmplase chiar în acel ianuarie. În timp ce alerga, îl zărise pe Necunoscut, trecuse pe lângă el, așa cum trecea pe lângă zeci sau sute de persoane în fiecare dimineață, și apoi uitase de el.
După o vreme însă, Necunoscutul devenise parte din ritualul său. Îl zărea zilnic, cu o punctualitate care la început îl enerva, pentru ca mai apoi să ajungă să îl distreze. Știa că dacă ieșea din casă la 6:30, drumurile li se intersectau în apropierea gurii de metrou. Dacă ieșea pe la 6:45, dădeau nas în nas chiar în dreptul casei lui.
În fiecare zi, de luni până vineri, indiferent de anotimp, Necunoscutul intra și ieșea din viața lui în doar câteva secunde. După câteva luni, începu să îl studieze: părea să aibă în jur de 50 de ani și întotdeauna avea o mină încruntată și preocupată. Rar mergea cu ochii ridicați din pământ, atent parcă să nu calce cine știe ce vietate. Iar când ridica privirea, fața lui era a unui om morocănos, un om cu care n-ai fi vrut să ai de-a face, mai ales la acea oră a dimineții.
Era îmbrăcat curat, cu niște pantaloni și o cămașă călcate la dungă. Avea aspectul unui om îngrijit și, dacă nu l-ar fi văzut zilnic în haine civile, ar fi jurat că este cadru militar.
Câțiva ani a cochetat cu ideea că Necunoscutul ar putea fi un mare spion. I-a trecut, ce spion e acela care are aceeași rutină zilnică?

După vreo 5 ani, s-a gândit că ar trebui să înceapă să-l salute pe acest om. Erau totuși niște oameni care împărțeau un moment din viața lor aproape în fiecare zi. Dar, timid și el din fire, nu și-a găsit niciodată curajul să zică „Bună ziua” cu voce suficient de tare. Mereu mormăia ceva în surdină, mai degrabă pentru a nu se simți el vinovat de proastă purtare. După încă vreo 2 ani, a renunțat și la mormăială și, atunci când Necunoscutul ridica ochii din pământ, îi zâmbea. Zâmbetul lui se lovea de fiecare dată de morocăneala de nepătruns a feței celuilalt care pur și simplu nu părea să bage de seama existența Alergătorului.

După vreo 8, poate 9 ani, s-a produs prima ruptură în ceea ce ajunsese el să-și închipuie că este sufletul de piatră al Necunoscutului. Într-o dimineață, pentru prima oară în toți acei ani, l-a văzut răvășit. Neras, nepieptănat, cu aceeași cămașă ca în ziua precedentă. Când a ajuns în dreptul lui, Necunoscutul a părut să-i recunoască picioarele în alergare și a ridicat privirea din pământ. El a zâmbit ca întotdeauna și, pentru o fracțiune de secundă, i s-a părut că și celălalt ar fi vrut să facă sau să-i zică ceva. Doar că el n-a fost în stare să se oprească și să-l întrebe dacă totul e ok. După, numai la asta s-a gândit toată ziua.

Apoi, câteva zile Necunoscutul nu a mai venit la „întâlnirea” lor. După vreo săptămână, l-a zărit ieșind de la metrou mult mai târziu ca de obicei. Tot neras și nebărbierit. Și îmbrăcat în negru din cap până-n picioare.
Cu timpul, și-au reluat obiceiul întâlnirii matinale. Doar că Alergătorul a început să remarce că pantalonii Necunoscutului nu mai erau călcați la dungă. Sau că, uneori, vreo cămașă purta urma vreunei pete de mâncare.
Anotimpurile au trecut, anii la fel, și ei doi au continuat să se întâlnească fără să-și adreseze vreodată vreun cuvânt. Două vieți cu destine atât de intersectate, dar, de fapt, atât de separate una de alta.
Alergătorul și-a văzut de viața și de alergările sale, Necunoscutul și-a continuat și el drumul zilnic către…cine știe unde.

Ieri însă, Alergătorul realizase că nu-l mai văzuse pe Necunoscut de vreo lună. Și realizarea aceasta îl afectase mai mult decât și-ar fi dorit. Din estimările sale, „cunoștința” sa trebuie să fi avut de-acum în jur de 65 – 70 de ani. Oare…? Nu, ar fi aflat. Dar cum? Nu știa nimic despre omul acela. Absolut nimic. Iar această realizare îl întristă foarte tare. Aproape 20 de ani trecuse zi de zi pe lângă acel om și niciodată nu își învinsese teama de a-i adresa un „Ce mai faceți?” sau un „Mă bucur să vă revăd!”. Poate tot nu ar fi primit vreun răspuns, dar asta n-ar fi trebuit să-l oprească să încerce.

Își promise că dacă avea să-l mai vadă vreodată, va încerca, măcar, să inițieze un dialog. Chestia asta îi umplu mintea și sufletul de optimism, așa că în această dimineață ieși din casă foarte încrezător, de la 6:30. Ajunse la metrou, dar nici urmă de Necunoscut. Poate pierduse metroul. Hai să-l mai aștepte puțin. Începu să facă un pic de streching.

Din gura metroului, începu să iasă un nou mușuroi de oameni. Oameni mulți, de toate felurile, mai puțin Necunoscutul.
Pregătit să plece mai departe, în timp ce lăsa privirea jos în pământ, simțindu-se înfrânt, ceva în colțul ochiului îi atrase atenția. Ridică privirea și îl văzu. Nu pe Necunoscutul său, ci pe un tânăr care îi zâmbea.
Vru să plece mai departe și atunci realiză: nu era prima oară când acel tânăr îi zâmbea. Din contră, dacă se gândea bine, de multă vreme îl întâlnea dimineață, fără ca, de fapt, să-l vadă. Și tot de foarte multă vreme, tânărul îi zâmbea, fără ca el să aibă vreo reacție.

Devenise el însuși Necunoscutul acelui tânăr necunoscut.

Făcu câțiva pași în alergare, apoi se întoarse brusc și strigă către tânărul aflat încă în apropierea sa:
– Îți doresc și ție o zi minunată!