Mai tăceți, în pula mea!

Am stat un pic în cumpănă dacă să pun acest titlu. Dacă să scriu în pula mea sau în plm. Dar, cu scuzele de rigoare, am ales să scriu ceea ce și cum simt. Simt că înnebunesc dacă mai aud pe cineva comentând vreo tâmpenie legată de atentatul de la Manchester.

Ce pula mea mai e de comentat? Un cretin a omorât în numele religiei sale și în numele războiului său sfânt și idiot niște copii nevinovați. Nu i-a omorât din greșeală, a vizat să-i omoare. Sigur, asta nu înseamnă că toți ca el sunt niște cretini, dar din păcate sunt mulți ca el, cretini. Nu e vina copiilor acelora, nu e vina Arianei Grande, nu e vina organizatorilor că nu i-au căutat pe fiecare spectator în parte până și-n cur să vadă dacă nu au bombe. E vina unui cretin (sau a unui grup de cretini) care au ales să facă asta. Punct.

Când am uitat că atunci când moare cineva, cel mai frumos și mai decent lucru pe care îl putem face este să tăcem în pula mea din gură. Facem asta când vine vorba de cei apropiați nouă, nu? Când auzim că a murit cineva cunoscut, dăm din colț în colț, neștiind cum să luăm legătura și ce să spunem familiei celui decedat. Căci ce ai mai putea să spui decât că îți pare rău și că ai vrea să faci cumva să le iei măcar un pic de durere. Și că dacă îi poți ajuta cu ceva, să apeleze la tine, zi sau noapte. Foarte frumos.
Când vine vorba de niște străini, copii sau nu, parcă înnebunim. Devenim niște zombie însetați de sânge și de răzbunare, atotcunoscători și veșnic puși pe harță. Nu contează cu cine ne certăm sau din ce motiv, noi avem dreptate și restul sunt niște proști.
Doar că uităm că acei străini sunt copiii, soții, părinții cuiva. Poate nu ai noștri, dar ai cuiva. Și acei oameni și-ar dori un pic de liniște ca să-și poată plânge morții. Un pic de empatie când nimic nu îi poate alina.

Ieri am citit prima oară despre atrocitatea de la Manchester pe pagina de Facebook a unei prietene, Oana, care spunea încă de dimineață că începuseră comentariile , atât pe pagina Arianei Grande, cât și pe facebook-ul românesc, că acei copii și-au meritat-o dacă au mers la un concert al Arianei Grande! Și primul gând mi-a zburat către copiii noștri, morți, cei din Colectiv. Mai știți când îi făcea lumea sataniști? Când spuneau că au meritat să moară în focurile Iadului dacă s-au dus să asculte așa muzică?
Cum pula mea să te numești om când faci astfel de afirmații? Cum măcar să-ți treacă în cap să pui pe spatele unor copii nevinovați o astfel de vină? Cum să nu te gândești cu capul tău ăla mare și se pare, idiot, că s-ar putea ca părinții vreunui copil mort acolo să citească așa ceva?

Cum pula mea să alegi să nu taci? Sau dacă nu poți să taci, să încerci să arăți măcar un pic de înțelegere? Cum? Gândindu-te ce ai simți dacă ai fit u în locul lor? Ce ai vrea să auzi sau să nu auzi? Să citești sau să nu citești?

Știți sentimentul acela când stai cu telefonul în mână și te bucuri de el și, într-o clipită îți cade sau te lovești de ceva sau cineva și îl scapi? Și îl vezi cu încetinitorul cum se îndreaptă spre asfalt și știi ce urmează să se întâmple și mai știi că nu poți să faci nimic. Și apoi, te uiți la el cum zace acolo, spart și mort și te gândești câte lucruri n-o să mai faci niciodată cu el, deși mai aveai atâtea de făcut cu el. Știți sentimentul acela, nu-i așa?

E, acum înlocuiți telefonul cu copilul vostru și faceți mental același exercițiu. Nu prea puteți, nu? E, în pula mea, niște oameni ieri, în Manchester, au trăit asta pe propria piele. Așa cum au trăit-o niște părinți români în toamna lui 2015. Și oamenii ăștia au trebuit și încă mai trebuie să facă față, pe lângă durerea pricinuită pe moartea copiilor lor (căreia n-ai cum, de fapt, să-i faci față), valului de ură nejustificată ce a înconjurat aceste evenimente și multe altele. Ură care, deși firească, ar fi trebuit oprimată și făcut loc bunătății, într-ajutorării, gândurilor de solidaritate sau, în lipsa tuturor acestora, liniștii.

Căci dacă ar trebui să învățăm ceva urgent, eu zic că asta ar fi: când n-avem nimic bun de zis, mai bine tăcem. Așa că tăceți, în pula mea și oferiți-le acelor oameni puțină liniște în cea mai grea încercare la care poate fi supus un om: îngroparea propriului copil.

Surse foto: http://www.irishtimes.com/; http://www.standard.co.uk/