Duminică s-a încheiat Campionatul European de Baschet cu victoria Sloveniei. Nu a fost o victorie întâmplătoare (deși la începutul competiției slovenii erau creditați cu o cotă de 80/1), având în vedere că pe parcursul competiției n-au pierdut niciun meci și au învins naționale ca Franța, Grecia, Letonia, Spania sau Serbia, în finală.
Finală despre care vreau să povestesc și eu aici, pentru că am urmărit-o alături de Mark și m-am bucurat pentru că a fost genul de meci din care copiii pot învăța multe și genul de meci datorită căruia copiii se apucă de acel sport. (habar nu am dacă va fi și cazul lui Mark).
Slovenia ajunsese în finală datorită în principal aportului a doi jucători: Goran Dragic și Luca Doncic. Unul, un veteran cu ani mulți în NBA, celălalt un puști de 18 ani, marea speranță a baschetului european și, pentru unii, mondial.
Și când toată lumea se aștepta ca și finala să fie cu și despre ei doi, s-a dovedit că finala a fost despre spiritul unei echipe și cum, întotdeauna, echipa, ca un întreg, este mai bună decât oricare component al ei.
Dragic a jucat magnific primele 28 de minute ale finalei, când a și dat 35 de puncte. Apoi, ca un iepuraș Duracell căruia i s-au terminat bateriile, a început să alerge în gol. Și să arunce în gol. Și ca dezastrul să pară complet pentru Slovenia, prin minutul 26 s-a accidentat la gleznă și Doncic, care nu a mai putut intra până la final.
Și uite cum cea mai frumoasă echipă a Campionatului s-a trezit redusă, în câteva minute, la o echipă de duzină. Ceea ce nimeni nu cred că a putut să anticipeze au fost două lucruri:
1. Geniul unui antrenor sârb, antrenor al Sloveniei (atenție! într-un meci cu Serbia)
2. Dorința de victorie a unui popor
Da, știu cât de “cheesy” sună asta, dar nu este așa. Căci în ultimele 10 minute ale partide s-au întâmplat următoarele lucruri:
1. Cei vreo 5,000 de suporteri sloveni au cântat non-stop. Nu, nu știți ce e aia non-stop până nu auziți o galerie cântând non-stop.
2. Fiecare membru al echipei, de la antrenorul principal la băiatul cu apa s-au bucurat la fiecare punct, fiecare intercepție, fiecare minge câștigată ca și cum aia era mingea decisivă.
3. La fiecare time-out, Dragic – căpitanul echipei, eroul de până atunci, deși pe bancă, era primul care le vorbea. Și de două zile îi tot povestesc lui Mark și el nu se mai satură de această poveste și îi spun că nu știu ce le-a zis în cuvinte, dar sunt convins că mesajul a fost ăsta: Băi, băieți, eu și cu Doncic atât am putut. Acum e rândul vostru și eu am încredere că puteți aduce acest titlu în Slovenia.
Aș pune pariu că puteau să mai joace încă 3 zile și să rămână inclusiv la băiatul cu apa sau la premierul sloven din sală care ar fi fost nevoiți să intre pe teren, și tot nu ar fi pierdut acel meci. Căci victoria din acel meci nu a fost plămădită atunci, pe loc, ci este victoria unei strategii de țară, a unei mândrii naționale și a unei dorințe de a demonstra că se poate chiar și când alții spun că nu se poate.
De ce spun asta? Slovenia este o țară cât Bucureștiul, ca și număr de locuitori și probabil ceva mai mică decât oricare din regiunile noastre istorice. Și având vreo 300 (trei sute!!) de hocheiști (hocheiști!!) legitimați în țară (conform comentatorilor TVR) au reușit să se claseze între primele 8 la Olimpiadă!!
Tot comentatorii TVR spuneau că și în Serbia (o altă țară imensă în ale sportului, care a ieșit pe locul 2 lipsindu-i 8 titulari!!) și în Slovenia e plin de panouri de baschet și toți copiii pleacă la școală cu mingea după ei și aruncă pe drum la toate aceste panouri.
Și uite așa, dintre acești școlari s-au ridicat nu doar doi jucători senzaționali, ci o întreagă echipă fantastică. O echipă care n-a încetat nicio secundă să creadă că este cea mai bună din Europa și că merită ca și ceilalți să vadă și să recunoască acest lucru.
Copiii noștri au nevoie de astfel de povești. Nu despre super eroi sau oameni de prin jocurile video care pot face lucruri fantastice. Nu, povești despre niște oameni care au muncit pe brânci, au crezut în ei și au ales să se ia la trântă cu cei mai buni, crezând și vrând să le arate acestora că nu mai sunt cei mai buni. Povești despre cum spiritul unei echipe, unui grup sau al unei țări este uneori lucrul cel mai valoros, mai prețios și mai important decât valoarea individuală. Povești despre cum, uneori, nu contează cât de mulți suntem, contează doar cât de uniți suntem și ceea ce suntem dispuși să facem pentru a ne atinge obiectivul.
Povești pe care copiii români le văd în jurul lor tot mai rar. Nu doar în sport, ci și în viața de zi cu zi: acasă, la școală, la televizor sau în parc. Sunt atât de rare poveștile despre eroi care să îi facă și pe ei să-și doreasă să devină eroi.
Bine, eu vorbesc că-mi doresc ca ei să învețe despre eroi când ei n-au manuale după care să învețe. Tocmai de aceea mi se pare că lecția slovenă este una utopică pentru noi. Putem să-i admirăm, putem să ne dorim să fim ca ei. Atâta timp că n-o să începem și să facem ca ei, ne vom bucura alături de copiii noștri pentru echipe ca Slovenia, Barcelona sau Liverpool. Și vom râde alături de sportivii noștri.
Sursa foto: http://www.fiba.basketball/eurobasket/2017
Follow
Send
Leave a Reply