Despre pedofili: o discuție necesară

Știu, e un subiect care mă îngrozește și pe mine. Nu, mă scârbește de-a dreptul, căci probabil nu e crimă care să mi se pară mai groaznică și mai condamnabilă în același timp. Și eu, ca mulți dintre voi, mă gândesc că dacă nu mă gândesc la asta nu are cum să mi se întâmple mie. Sau, de fapt, copilului meu. Știu că nu e un subiect drăguț pentru o zi de luni atât de plăcută. Adevărul este că nu e un subiect drăguț în nicio zi, de luni, de primăvară sau de aiurea.
Știu toate acestea și de sâmbătă mai știu încă ceva: că în 90% din cazurile de pedofilie (statistica este valabilă pentru America de Nord), victimele îl cunoșteau dinainte pe agresor. Fie că e cineva de familie, vreun vecin sau vreun cunoscut de la locul de joacă, 9 din 10 victime copii!! îl cunosc pe agresor. Am aflat asta de la Meg Hickling* care a fost prezentă la Conferința Națională de Educație Sexuală „Ce le povestim copiilor și adolescenților despre sex”, organizată de Parentime**.

M-a îngrozit această cifră, așa că am început să caut și altele. Și m-am îngrozit și mai tare: 134 de fete din 1,000 din Uniunea Europeană sunt abuzate sexual. Și asta încă nu e vestea cea mai rea!! Căci în Statele Unite, 1 din 5 fete și 1 din 20 de băieți sunt supuși unui abuz sexual. Și tot acolo, peste Ocean, un profesor a stabilit că între 1 și 5% din populația țării abuzează un copil. Vă dați seama ce înseamnă asta? Vă spun eu, dacă tot vorbim despre și în termeni duri: dacă am fi în SUA iar voi ați citi acest articol și ați vedea că el ar fi fost citit de, să spunem, 300 de persoane, asta ar însemna că el a fost citit și de undeva între 3 și 15 pedofili. Atât de rău și de răspândit este acest fenomen! Și nici măcar nu vreau să încep să mă gândesc sau să caut prea multe despre pedofilia online!

Și partea cea mai rea, recunoscută de toți specialiștii, este că o mare parte dintre aceste abuzuri nu sunt niciodată raportate. Asta povestea și Meg, ca fiind una dintre tacticile folosite de pedofili: se împrietenesc cu un copil și apoi, după ce îl abuzează folosesc amenințărileDacă mă spui, îți fac ție sau altcuiva ceva și mai rău!, șantajulDacă mă spui, o să mă trimită la închisoare! și alte forme de manipulare pentru a-și convinge victimele să nu spună ce li s-a întâmplat. Așa se ajunge ca în România, anul, doar în jur de 700 de dosare penale privind infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (din care majoritatea sunt cazuri de abuzuri împotriva minorilor) ajung în instanță. Vi se pare o cifră reală? Mie, nici pe departe. Mai ales că tot americanii spun că în jur de 20% de femei adulte și între 5-10% dintre bărbații adulți spun că își reamintesc de un episod în care au fost victimele unui abuz sexual. Cât de diferită ar putea fi cifra în România? Și nici nu contează, oricât de mic ar fi procentajul (deși nu cred că e), tot ar fi prea mare.

Bun, așa stau lucrurile. Ce-i de făcut? O citez din nou pe Meg: spunea că la un moment a intrat într-un program în care a trebuit să meargă în închisori ca să stea de vorbă cu pedofilii condamnați. Și că oricât de tare i-a displăcut asta, a făcut-o în încercarea de a-i înțelege și a putea trage niște concluzii pe care să le împartă și cu alții, părinți și copii deopotrivă. Și că toți, dar absolut toți pedofilii i-au povestit că atunci când își alegeau următoarea victimă, căutau pe cineva „needucat”. Adică un copil care nu avusese parte de niciun fel de educație sexuală: nici acasă, nici la școală, nici nicăieri. Și cel mai ușor îi depistau în funcție de termenii pe care îi foloseau atunci când vorbeau despre părțile lor intime. Dacă foloseau cu ușurință denumirile științifice, gen „penis”, „vagin” etc, atunci pentru pedofili acesta era un semnal de alarmă că s-a discutat cu acel copil și ar fi bine să caute pe altcineva. Dacă foloseau porecle gen „cocoșel”,”păsărică” sau mai știu eu ce, erau șanse mari ca sexul să fie un subiect tabu în familia acelui copil, deci șansele ca el să povestească cuiva că a fost abuzat să  scadă dramatic.
În plus, mulți dintre pedofili au recunoscut că au ajuns la închisoare tocmai pentru că au făcut greșeala de a încerca să abuzeze un copil „educat”. Căci copilului educat, cu care s-a vorbit și căruia i s-a spus că i se poate întâmpla așa ceva, i-a fost foarte ușor să se ducă și să raporteze acel abuz sau tentativă de abuz.

În concluzie, spunea Meg, vă implor să mergeți acasă și să povestiți cu copiii voștri despre educația și sănătatea sexuală. Oricât de greu v-ar fi prima oară, gândiți-vă ce nenorociri pot fi evitate. Ca în orice alt lucru sau domeniu, un om educat are șanse mult mai mari să ia o decizie mai bună pentru el/ea, mai corectă și mai informată.

În încheiere îmi permit să vă dau și eu un sfat: dacă vă gândiți că povestind cu ei, nu faceți decât să îi încurajați să facă sex mai repede și mai mult, puteți să vă liniștiți, studiile arată exact opusul: cu cât știu mai multe, adolescenții tind să-și înceapă viața sexuală mai târziu și să se protejeze mai mult și mai bine.
Gândiți-vă în schimb cât de important ar fi ca lor, copiilor, să le fie foarte ușor să vină să discute cu voi atunci când ar conta mai mult. Făcând chestia asta, sunt șanse mari să îi feriți de o traumă la care nu vrea să se gândească nimeni, dar care se întâmplă, din păcate, prea multor copii. Ca să nu mai zic că poate, discutând cu ei, le salvați viața. Gândiți-vă la asta și mergeți și vorbiți cu ei.

*Meg Hickling este unul dintre cei mai cunoscuți specialiști de educație și sănătate sexuală, o având o experiență de peste 40 de ani în acest domeniu.

** Iulia, soția mea, este una dintre fondatoarele Parentime.

Sursa foto: blogs.jpmsonline.com

6 Comments

  1. eu am fost abuzata in copilarie…am 30 de ani si inca am momente de depresie grava. Am vorbit despre asta doar dupa 19 ani de cand s-a intamplat…dupa ce practic m-am redus la o inexistenta…ascunsa dupa 150 de kg…doar dupa ce m-am operat pe stomac, si am inceput sa slabesc, pierzand “zidurile” care ma “protejau” am intrat in depresie si am realizat ca trebuie sa ma opresc sa “pansez degetul de la mana taiata”…din pacate legea nu permite sa denunti decat dupa 10 ani + 2… nenorocitul ala inca traieste si nu va putea niciodata sa fie pedepsit…Meg are dreprate…nu aveam niciun fel de educatie sexuala si a folosit orice fel de santaj pt a ma convinge sa tac si sa ma distrug singura…

    • Daniela, îmi pare tare rău pentru toată suferința ta. Știu că spun un clișeu, dar te rog să povestești cu cineva despre ce ți s-a întâmplat, astfel ca respectivul să nu mai poată face acest lucru îngrozitor și altora.

  2. Uuuuhhh.. Ce subiect urat, dar, din pacate, atat de necesar… Vreau sa intreb, ca idee, cam de la ce varsta considerati ca ar trebui inceputa aceasta “discutie”? Am doua fetite ( 4,5 ani si 2,5 ani) si eu sunt mama aia nebuna la gradi cu “nu puneti poze pe facebook cu copilul meu”. Adica am o panica permanenta legata de acesti dezaxati si nu stiu cand ar fi bine sa le explic lor sa se pazeasca… Fetele stiu sa nu mearga cu straini ca le pot face lucruri nasoale… Dar nu stiu daca asta nu e o notiune abstracta pt ele si daca, la o adica (fereasca Dumnezeu), nu ar putea fi convinse…

    • De la Meg citire, că eu nu am calificare din domeniu :): încă din prima zi de viață a copilului putem începe să îi facem educație sexuală, povestindu-i despre zonele intime, folosind termenii ștințifici etc. Și o chestie f importantă pe care ne-a spus-o. Întotdeauna când trebuie să discutăm despre astfel de subiecte, să nu uităm că vorbim despre: știință, sănătate și siguranță. Având astea în cap, ar trebui să fie mai simplu. Succes! 🙂

  3. Hai că nu e chiar așa de complicat să discuți cu copiii. Mie ai mei mi-au pus o păpușă în brațe și mi-au explicat care sunt zonele în care pot fi atinsă de alții și care sunt zonele intime, de ce se numesc ”intime” și pentru ce sunt ele. Ca bonus, mi-au mai zis și ce să spun și să fac în caz că cineva nu e normal la cap. Cât despre povestea cu barza, ai mei au fost myth busters de la început și chiar nu le-a fost greu. Nu a fost o discuție deloc diferită de ”de ce plouă” sau ”cum trăiesc oamenii din televizor”. Faza tare e că…printr-un sat mi-a pus un cioban mâna pe fund când aveam vreo 8 ani. Am fugit cât m-au ținut picioarele și din capătul celălalt al străzii i-am strigat ce m-a învățat mama ”Știu ce fel de om sunteți și nu aveți voie așa ceva”. Și-am rupt-o și mai tare la fugă, deși cred că el a tăiat-o în direcția cealaltă.
    E nasol să arunci vina pe părinți când se întâmplă vreo nenorocire din asta, dar adevărul este că sunt de o încăpățânare fantastică. Pe mine m-au salvat și m-au protejat ai mei, sunt recunoscătoare pentru asta. Nu pricep, de ce vor unii să își protejeze mai degrabă copiii de la a înțelege niște lucruri, în loc să-i protejeze de situații crunt de nasoale

    • Atâta timp cât înțelegi că părinții tăi sunt niște excepții, e ok. Nu se întâmplă absolut deloc prin alte familii, de la noi asu de prin alte părți, ca regulă. DIn păcate.

Leave a Reply to Bianca Cancel reply

Your email address will not be published.


*