Despre credință, de la un ateu

Nu cred în Dumnezeu, dar respect credința celor care o fac, indiferent ce nume poartă dumnezeul lor. Nu cred în Biserică, nu înțeleg de ce e nevoie de un mijlocitor în relația unui om cu Zeitatea sa. Cu toate acestea, nu am cum să mă prefac că nu văd câtă alinare poate aduce Biserica, în general, pentru miliarde oameni. Sigur că aduce și face și foarte multe nenorociri, dar să alegi să vezi doar lucrurile rele mi se pare că te duce într-o extremă a fanatismului foarte periculoasă.
Iar dacă ar trebui să consiliez Biserica, le-aș spune conducătorilor ei că fie se adaptează, fie vor muri, încet, poate foarte încet, dar sigur. Cred că pentru mulți oameni e vital să aibă credință și un lăcaș unde să se roage, un preot cu care să poată vorbi, așa cum cred că dacă religiile nu vor ține cont că ne aflăm în secolul 21 cu tot ceeea ce presupune asta, vor dispărea mai degrabă mai curând, decât mai târziu.

Dacă iei partea frumoasă a Bibliei, vei găsi acolo un lucru de necombătut: că Dumnezeu ne iubește pe toți, indiferent ce face fiecare dintre noi, cum se comportă sau cum își manifestă iubirea față de El. Suntem toți egali în fața Sa, el nu are nevoie de dovezi de iubire pentru a întoarce acea dragoste către noi.
Și, poate la fel de important, se vorbește foarte mult despre iubirea aproapelui. Despre importanța empatiei și altruismului, despre a te gândi și la cel de lângă tine, nu doar la tine însuți.

Cu toate acestea, ceea ce fac Guvernul României și Biserica Ortodoxă Românâ în aceste zile premergătoare Paștelui, mi se par dovezi clare de altrusim. Cei din Guvern încearcă să-și asigure niște voturi pentru scrutinurile din acest an, iar Biserica încearcă să-și țină enoriașii într-o dependență nesănătoasă (aș îndrăzni să spun), uitându-mă la toate eforturile făcute de aceste două instituții pentru a le asigura credincioșilor o sărbătoare de Paști cât mai aproape de normalitate.

Ceea ce, printre altele, pentru un ateu ca mine, este o chestie extrem de ironică: având în vedere că se sărbătorește sacrificul suprem făcut de cineva pentru restul lumii, credincioșii sunt scutiți de a face ei vreun sacrificiu prea mare, permițăndu-li-se să meargă la Biserică vineri și sămbătă, iar în noaptea de Paști aducându-li-se lumină cu ajutorul Poliției. Dacă nu ar fi o chestie care să te panicheze rău de tot, ar putea fi de râs.

Într-o perioadă în care suntem cu toții certați, pe bună dreptate, atunci când încălcăm restricțiile de liberă circulație, când ne plimbăm câinele cu 100 de metri prea departe de casă sau vrem să mergem la o cofetărie unde găsim prăjitura preferată a copilului, pentru că am vrea să îi oferim puțină bucurie în aceste zile, deci când se întâmplă toate astea, dintr-o dată cineva, adică Statul român vine și zice:

– Nu aveți voie aia. Nu, nici ailaltă. Ce? Aia? Nici nu se pune problema! Practic, nu aveți voie să faceți nimic altceva decât să stați acasă…Ce-ați spus? A, da, sigur, dacă doriți să luați Sfintele Paști, mergeți linștiti la biserică, asta e ok. Și-n noaptea de înviere stați cu toții pe străzi, trecem noi și vă aducem lumină.

Și se întâmplă toate acestea după ce cu dor câteva zile în urmă am fost cu toții impresionați și am comentat pozitiv imaginea Papei care se afla singur în Piața San Pietro. Oare ce și-or fi spus guvernanții noștri și mai marii bisericii:

– Mvaaaai, ce frumos, cum stă el acolo singur, ca să dea un exemplu de distanțare socială! Superb, superb! Ei bine, exact așa noi NU vom face. Nu, tăticule, noi îi lăsăm pe oameni să vină la biserică și mergem cu lumina peste tot! o să fie bine! Cum de unde știm? Știm! o să fie bine! Și dacă n-o să fie bine, vedem atunci cum o scăldăm…

Sunt momente în istorie în care oamenii aflați la putere, datorită conjuncturii, ajung să-și etaleze capacitățile de lider și să conducă o companie, o armată sau o țară înspre victorie și spre țărmuri liniștite, departe de furtună. Nu știu cum naiba se întâmplă, dar am senzația că oamenii care ne conduc (pe care nu pot să-i numesc lideri) pur și simplu fac tot, dar tot ce le stă în putință ca să ne demonstreze că sunt niște incapabili și niște oameni care nu au ce căuta acolo unde se află. Cât despre țărmuri liniștite…noi nu doar că nu fugim din calea furtunii, dar pare că înotăm spre ea cu zâmbetul pe buze, fiind convinși că în ultima secundă Dumnezeu ne va salva.
Cum spuneam și la început, nu cred că există Dumnezeu. Dar și dacă ar exista, săracu’ de el n-ar avea cum să-i salveze pe unii care fac tot ce pot pentru a nu fi salvați.

sursa foto: https://www.crosswalk.com/