În weekend am fost cu Iulia și Mark și niște prieteni la o terasă. La un moment dat, după ce a terminat de mâncat și pentru că se plictisea, Mark a început să se plimbe de colo – colo, căutând ceva de făcut. Și-a găsit un copac în care să se cațere, el nefiind un mare iubitor de așa ceva, cel puțin nu până atunci. L-am urmărit la început de la masă, căci era sub supravegherea unui prieten care ieșise la o țigară. Apoi, când prietenul s-a întors, m-am dus eu lângă Mark. Copilul, fericit nevoie mare, a început să se urce mai sus. Și mai sus. Și încă un pic mai sus. Acum, nu mă înțelegeți greșit, cred că înălțimea maximă la care a ajuns a fost în jur de 2 metri. Doar că în momentul în care l-am văzut acolo și că și-ar dori să se cațere mai departe, nu m-am mai putut abține și i-am spus:
– Ok, până acolo mi-a fost confortabil, mai sus dacă urci mi-e teamă că sunt crengile prea subțiri și ai putea cădea.
Copilul n-a comentat, doar că, așa, ușor – ușor s-a mai cățărat un pic, dar a înțeles ideea.
Întors la masă cu prietenii mei, m-am și i-am întrebat cum oare reușeau părinții noștri să ne lase afară nesupravegheați? Când mă uit la joaca din parc sau de oriunde a copiilor de azi care nu este atât de diferită de joaca noastră și văd câte pericole îi pândesc, unele mai mici și mai dese, altele mari și rare, mă întreb fără să am un răspuns cum nu mureau câte un pic ai noștri de fiecare dată când ne lăsau să ieșim din casă?
Lucrurile pe vremea în care eram și eu, și voi, copii se întâmplau cam așa: ieșeam la joacă, ne jucam fotbal, sau de-a v-ați ascunselea, sau ne plimbam cu biclele sau mai știu eu ce și seara mergeam acasă. Din când în când, suficient de des, făceam o grozăvie, ca să nu îi zic ceea ce era de fapt, și anume o tâmpenie: ne urcam într-un copac până în vârf, ne luptam cu cornetele cu ace în vârf, ne cățăram pe clădiri părăsite sau în construcție, intram în tunelul metroului aflat în lucru etc. Tâmpenii, ce să mai! Pe care le făceam și din care scăpam, aproape de fiecare dată, nevătămați. Când se întâmpla ceva mai nasol, ne-o luam cu toții, cei implicați: unii cu ceva bătaie, alții cu o muștruluială verbală, alții cu pedeapsa de a nu ieși din casă cine știe cât timp. Dar, după expirarea pedepsei, oricare ar fi fost ea, eram considerați re-educați, numai buni de lăsat la joacă și făcut alte tâmpenii.
E, și aici vine întrebarea mea: ok, ne lăsau afară singuri, pentru că nu-și închipuiau că ni se poate întâmpla ceva foarte grav. Dar când vreunul dintre noi venea acasă cu mâna ruptă sau capul spart sau lovit de vreo mașină, cum mai reușeau ei, părinții, să ne mai lase după aceea, din nou, singuri pe stradă? Adică închipuiți-vă chestia asta acum!!! Îți lași copilul singur în parc și după o vreme vine cu mâna ruptă pentru că a făcut nu știu ce. Îl mai lași singur? Și dacă da, după cât timp? Că nu-mi închipui că vreun părinte poate face asta imediat.
Și ca să vedeți că acest fenomen nu este specific doar țării noastre, de curând, în Utah, USA, s-a dat o lege prin care părinții își pot lăsa copiii singuri pe stradă, fără a fi pasibili de răspundere penală pentru asta!! După ce, acum câțiva ani, un cuplu din Florida a primit o amendă (cred că penală) pentru că și-au lăsat copilul singur în curtea din spatele casei!!
Ok, știu, veți spune că americanii ăștia sunt aberanți și exagerați în multe din chestiile pe care le fac și nu vă contrazic. Cu toate acestea, sunt convins că atunci când au dat legea care interzicea părinților să-și lase copiii singuri pe stradă, au avut în față ceva statistici îngrijorătoare. Nu cred că au dat legea doar așa, pentur că li s-a părut lor că ar fi mai ok în felul ăsta.
Și, sigur, că și pe vremea când eram noi copii mai auzeai din când în când de câte unul care se îneca în Dunăre sau în vreun râu, un altul care își zdrobea capul sau coloana căzând de pe o cladire, sau pe cineva lovit de o mașină pentru că alergase în mijlocul străzii fără să se asigure sau, poate, chiar din cauza șoferului. Auzeam și noi, auzeau și părinții noștri. Și ce se întâmpla? Cel mai probabil, nimic. Primeam ceea ce noi în spuneam “cicăleală” despre cum trebuie să fim atenți și cum, dacă ne prind ai noștri pe noi făcând ceva nasol, ne vor rupe picioarele. Ne oprea asta să facem alte tâmpenii, mai mici sau mai mari? Nicidecum.
Bun, deci făceai ei bine și facem noi greșit? Sau invers? Sau nu există un răspuns corect la întrebarea asta?
M-am tot gândit la ea în ultimul timp și am încercat să-i ofer lui Mark cât mai multă libertate și independență. Ceea ce , de fapt, înseamnă că tot am fost mereu cu el, dar poate ceva mai departe și poate m-am abținut mai mult să intervin atunci când se certa cu cineva sau făceau alții mișto de el sau se enerva sau…sau…sau. Dacă Mark i-ar povesti copilului care am fost cât de mult stau părinții lui după el, probabil că acel copil ar râde de Mark și cu fundul și ar spune că fie este el un pămpălău, fie are niște părinți duși cu capul. Probabil că varianta a doua nu poate fi exclusă, problema este că în acest caz am fi o generație de părinți duși cu capul. Sigur, ca orice altă generație de părinți, și noi avem hibele noastre mari, iar copiii noștri vor avea suficiente lucruri pe care să ni le reproșeze. Credeți că acesta, că am stat prea mult după fundul lor și în sufletul lor, va fi unul dintre ele?
Eu cred că da și cred că de multe ori greșesc. Dar nu știu (sau poate nu vreau) să fac lucrurile altfel. Frica mă paralizează și mă impinge la comportamentul de acum. Cu siguranță mă voi mai relaxa pe măsură ce Mark va crește, dar tot voi fi pe lângă el. Multă vreme de acum încolo, așa cred.
So, voi cum ați răspunde la următoarele întrebări:
1. Suntem noi mult prea protectivi sau erau ai noștri mult mai inconștienți?
2. Ce ați gândi sau ce gândiți când vedeți acum, un copil de 7 – 8 ani singur, în parc? Vi se pare ceva normal sau nu?
3. Pe la ce vârstă vă gândiți să vă lăsați copilul singur pe stradă? Nu doar la școală, ci să meargă singur la joacă, la pâine etc.
Abia aștept să vă citesc răspunsurile.
Follow
Send
1. Cred că lumea se schimbă, se dezvoltă (sper), și oamenii odată cu ea (sau invers). Cred că dacă ai mei ar fi fost în locul meu acum, trăind viața mea, ar fi reacționat/s-ar fincomportat la fel. Suntem protectivi pentru că instinctual sau cerebral simțim și concluzionăm că asa trebuie să fim. Nu cred că este greșit, dar nici corect. Este pentru că asa este 🙂 (asta sună puțin a Denzel Washington în Amercian Gangster: you are what you are in this world…). Sunt sigur că parcursul în viață al copilului meu va fi diferit de al meu și poate că va trăi mai mult și mai bine (sau nu). Cred la fel ca și tine: vreau să-i protejez independența și libertatea de decizie, dar voi interveni atunci când mă tem pentru siguranța lui – trebuie să mai lucrez cu mine la partea cu modul în care intervin.
2. Este anormal ca el să fie singur și ceilalți cu părinții. Este normal dacă toată gașca de 2,3 sau câți sunt, sunt singuri.
3. Cred că atunci când voi simți că e pregătit. Cred că e mult mai atent și isteț decât eram eu la vârsta lui (nu că asta ar fi ceva greu.. :); doar vrea să spun că un copil de 7 ani de acum este diferit de un copil de 7 ani de mai demult 🙂
Și eu am aceeași dilema, îl las sau nu singur pe băiatul meu de 7 ani? Noi locuim acum in Olanda și de ceva timp tot vrea sa iasă singur. L-am trimis de câteva ori la magazin, inițial cu un telefon si-l sunam și de fiecare data a fost Ok. Intr-o zi a vrut sa meaga singur la joaca, într-un parc din apropiere. După ceva timp, m-am dus sa văd ce face și nu era acolo. Mi-a stat inima in loc, am mers și in alte 2 parcuri din cartier, pe care le știa el și tot nimic. Apoi l-am găsit la vreo 100m de primul parc, pe un mini teren de fotbal jucându-se liniștit cu alți copii de aceeași vârsta. Mi-a zis ca in locul inițial nu avea cu cine sa se joace, ceea ce era adevărat. Însă de atunci ies și eu cu el, mi-e cam frica să-l mai las singur. Vrem să-i luam o brățara cu GPS și atunci cred ca o sa fim mai liniștiti puțin in privința lui.
Vine, natural, un moment cand copilul cere sa mearga singur afara. Cel putin asa a fost la Misu (9 ani). Acum vreo 2 ani a vrut sa se intalneasca cu prietenul din coltul strazii si a mers. Apoi am mai facut un pas – mergea cu el si alti copii in parc. Apoi a vrut sa plece de la after in parc si sa ne intalnim acolo. Apoi am avut eu nevoie (celalalt copil bolnav acasa) sa mearga singur la scoala. Toate au venit incet, in ritmul lui. Am stabilit trasee, ore de venire acasa, am facut jocuri de rol despre cum nu pleci cu strainii, nu cedezi presiunii grupului de a face ce nu crezi ca e bine etc. A fost greu pentru mine si inca mai este. A intarziat (fara sa vrea), a fost pacalit de copii (ar fi vorbit ei cu mine si l-as fi lasat sa stea mai mult in parc), am plecat pe strazi sa-l caut cand a intarziat, am auzit povestiri despre ce fac unii copiii etc. Dar stiu si ca a-l tine legat nu e un lucru sanatos. Echilibrul intre nevoi si temeri e greu:)
Generatia noastra este intr-adevar mult mai protectiva, probabil si pentru ca lumea din jurul nostru s-a schimbat. Nu stiu cat este vorba de inconstienta. Multi am crescut prin provincie, unde nici sa tusesti nu puteai fara sa afle parintii. Chiar daca aveam libertatea de miscare, erau mereu “ochi” in jur care spionau. Toti se cunoasteau, si daca faceam vreo prostie, mama afla deja de cele mai multe ori inainte sa ajung eu acasa. “Urecheala”/atentionarea o mai primeam si de la cunoscuti, cand ne vedeau ca facem ceva trasnai. Acum intreb cati dintre noi se mai amesteca si mai cearta cate un grup de copii/tineri cand ii vad ca fac ceva ce nu-i ok? Am ajuns sa traim intr-o lume in care in cel mai bun caz ne cunoastem vecinul de palier, cu care insa sigur nu avem timp sa stam la taclale, astfel incat sa fim in cine stie ce relatie. Sunt mama, am un singur baiat (6 ani jumate) si imi e lumina ochilor, dar stiu ca nu-l ajuta cu nimic sa-l cresc in glob de sticla, lipit de fusta mea. Nu traiesc in povestea cu drobul de sare. Il protejez atat cat pot, insa sunt constienta ca daca nu-i dau treptat libertate de miscare (atat cat poate duce, fara sa-l fortez) nu va sti niciodata sa-si poarte singur de grija. Tot ce pot face ca sa-l “inarmez” pentru viata in mediul nostru este sa-l educ in asa fel, incat sa fie constient si responsabil.
E un copil inteligent si descurcaret in care pot avea incredere. De cateva luni iese singur in jurul blocului la joaca cu alti copii din blocul nostru si din cel vecin. Il pot vedea din apartament, desi mai au si locuri unde se pot ascunde. Locuim in Germania, intr-un oras destul de mare si mi se pare ca unii privesc critic faptul ca-l lasam afara dar, sincer, incerc sa nu-mi bat capul cu parerea celor din jur. A facut si prostii, au scos cateva scrisori din cutia postala a unei vecine (lipsea de ceva vreme si scrisorile se cam “revarsau”). Pe unele chiar le-au desfacut. A fost ocazia potrivita sa afle ca deschiderea unor scrisori care nu-ti apartin este o infractiune, a trebuit sa lipeasca scrisorile in plicuri proaspete si cand s-a intors vecina sa i le duca si sa-si ceara scuze, cu ceva dulciuri din rezerva lui, fiindca responsabilizarea este cea care educa. Aici generatia noastra, cu toata oferta de cursuri de parenting cu tot, greseste ades cand le ia copiilor de pe umeri toate poverile si ii ajuta/acopera continuu.
Uneori merge la scoala sau se intoarce acasa singur. Merge cateva statii cu autobuzul, putin pe jos, traverseaza strazi cu si fara semafor si atat cat l-am observat este mult mai atent si grijuliu cand e neinsotit.
L-am lasat atunci cand a venit din partea lui initiativa, cand el s-a simtit sigur sa-si poarte de grija. A fost tare greu primele dati a fost greu, am stat lipita cu ochii de geam. Sunt cam control-Freak si in situatia asta nu mai aveam nimic sub control, dar mi-a servit si mie ca educatie si incepe usor, usor sa devina o obisnuinta sa-i dau drumul.
Pe toate 3 ti le-as reduce la o singura discutie: socetatea de acum vs societatea de atunci. Intai cum zic si ceilalti, nu erau mediate toate nenorocirile si nici nu erau atat de numeroase. Ne era inoculat respectu- frica fata de autoritate (hai s-o dam direct: nicio civilizatie nu s-a dezvoltat la nivel de mase fara coercitie). Se stia cand dadea Ceausescu decretele si toti erau “pe faza” la hoti samd. Apoi nu erau atat de multe masini, incat ne puteam juca relaxat in fata blocului, sub ochiul de vultur al babelor si parintilor. Turele de lucru ocupau jumatate din ziua unui parinte si copiii erau mai usor de controlat. Mama se strecura in urma mea la oarecare distanta (si eu fac cu fii-mea de 10 ani faza asta). Nu era mass media. Acum, fii-mea are educatia sexuala facuta de la 8 ani, ca toti colegii de clasa si mare parte din copiii din parc. La noi nu era nevoie de graba informatiilor.
O las pe mandra mea pe la shopping, pt ca nu o pot face handicapata social doar pt ca imi e mie frica. Nu e corect fata de ea, nu am facut-o sa fie apendicele meu. O lasam singura si la distanta de o statie, pana la clubul sportiv. Dar in parc stau intr-un loc si ea trebuie sa ma anunte unde se afla. Am invatat-o sa imi prezinte “prietenele” de joaca (sau prietenii, ca joaca si fotbal cu baietii…). Si am renuntat de mult timp la ideea de cariera, pt ca a fi parinte singur+ plecata toata ziua= nu incadreaza cu educat copil in viziunea mea: ca e ea mai sensibila, ca vine adolescenta si nebunia cu baietii, iesitul cu prietenele si altele care sa o distraga de la scoala si o viata echilibrata. Mno. Sper sa am forta si inspiratia sa pot mereu fi un parinte echilibrat. Ma ajuta si faptul ca lucrez cu elevi de varste diferite si invat si eu permanent.
Părinte echilibrat, asta mi se pare și mie cheia. Nu mi se pare că ai noștri erau prea echilibrați :), așa cum nu mi se pare că nici noi nu suntem (ca generație). Dar asta ar trebui să ne propunem, da.
Nu mi-e foarte clar, eu cred ca as lasa-o pe fica-mea de pe la 7 ani.
Sotia insa mi-a zis ca ea nu o sa o lase nicodata sa iasa la joaca cum ieseam noi.
1. Suntem protectivi pentru asa stau lucrurile acum. In nici un caz parintii nostri nu erau inconstienti, erau doar linistiti ca nu ni se intampla nimic.
2.Nu mi se pare ok sa vad in parc un copil singur, inca o data din lipsa sigurantei.
3. Fetita mea are 8 ani si ma tot intreaba asta. Poate pe la 12 ani, i-am spus, desi nici atunci nu sunt convinsa ca voi fi linistita sa mearga la scoala, cu metroul.
Si o mica povestire recenta, apropo de siguranta. Stam la curte, pe o strada circulata de masini. La joaca ne supraveghem copiii pe rand, strigam la ei cand vin masini sa fie atenti. Seara trecuta, un DOMN cu un super RANGE ROVER a intrat intr-o masina parcata si i-a facut aripa dreapta praf. Motivul: se uita pe telefon. Intrebarea noastra a fost: daca era un copil acolo? Asadar, sa imi las copilul singur sau nu? Cu siguranta nu.
Cred că în astfel de momente îți stă inima în loc și te gândești că mai bine părinte “elicopter” cum zicea cineva pe aici, decât să riști să intre vreun bolând neatent în el/ea.
Daca ar fi dupa mine, nu stiu, poate pe la 14 ani sa dispara de pe radarul meu… Mai in gluma, mai in serios, sotul meu mereu imi spune ca-s mama elicopter dar nu orice elicopter ci elicopter Apache :)). Acum citind articolul m-am tot gandit de ce simt mereu nevoia sa ii am sub supraveghere si singurul raspuns logic e frica uriasa, panica ce ma cuprinde numai la gandul ca ar putea pati ceva. Acum am realizat ca trebuie sa fac ceva sa-mi controlez frica asta, baietii mei au nevoie de libertate… Just need to figure out how 🙂
1. Suntem mult mai protectivi pentru ca suntem mult mai constienti de pericole care atunci ori nu erau atat de mediatizate ori nu erau in numar atat de mare.
2.Nu mi se pare in regula si in siguranta ca un copil de 7-8 ani sa fie singur in parc. Tot din cauza pericolelor de toate tipurile.
Mi se pare ca e responsabilitatea ta sa iti supraveghezi si sa il feresti pe cat posibil.
3. Am o fetita de 8 ani. Nu ma gandesc sa o las prea curand singura. Nu stiu care e varsta potrivita…poate dupa 12 ani…
De acord cu lipsa de informație pe care o aveau ai noștri. Aia cu parcul, habar nu am cum e mai bine, știu doar că la 7 ani cât are Mark, nu mi se pare că aș putea să-l las singur.
Eu cred ca pe vremuri, neavand atata acces la informatie, parintii nostri auzeau de prea putine cazuri ca sa ajunga la o isterie. “Andrei Popescu si-a rupt mana, Monica Ionescu a cazut cu bicicleta etc” erau bune pentru un instructaj suplimentar si atat.
Acum suntem bombardati cu astfel de cazuri, stirile de dimineata de la PROTV de ex. au in primul sfert de ora numai accidente si crime, automat intram in panica.
Plus ca au disparut locurile clasice de joaca, toate spatiile din jurul blocurilor sunt ocupate de masini parcate, nu poti urmari copilul pe geam, asa cum facea mama mea.
da, proximitatea locurilor de joacă este o problemă pe care ai noștri nu o aveau. Și erau și mult mai puține mașini.
Înainte de a-ți răspunde la întrebări vreau să zic că eu și al meu frate nu ne-am bucurat de atât de multă libertate. Cu el au fost ai mei puțin mai relaxați, eu însă nu am avut atâta baftă. Așa că dacă e să fac o comparație, ca prim răspuns, nu cred că sunt mult mai protectivă decât erau ai mei, uneori lor chiar li se pare că îl las pe fi-meu să facă cam multe.
Mai văd copii de generală care merg singuri pe stradă și mă bucur că părinții lor sunt așa curajoși, eu mai am până să-l trimit la școală și îmi doresc mult să pot fi suficient de curajoasă să fac la fel. Bine, dacă nu are de schimbat 3 autobuze și un tramvai până la școală 🙂 că atunci îl duc eu și la facultate.
La școală și la pâine, unde traseele sunt clare și nu prea lungi, cred că pe la 8-9 ani l-aș lăsa singur. La joacă însă nu știu.
Oricum, la cum mă știu, sunt aproape sigură că îi pun GPS când începe să meargă singur pe ici-colo. Pe care nu i-l mai dau jos niciodată :)))
:)))). Mișto răspunsul.