
Au trecut șapte zile de când Mark și-a spart buza într-un accident stupid. Îl luasem de la grădiniță și ca de fiecare dată, a vrut să se mai joace un pic în curte. S-a suit pe un tobogan din acela de copii foarte mici și a început să sară, stând în picioare, din vârful lui (toboganul având sub 1m înălțime). L-am urmărit la primele sărituri, apoi mi-am scos telefonul și am început să-l butonez, considerând că riscul unui accident este destul de mic.
La una dintre sărituri, unul dintre picioare i-a alunecat și Mark a venit cu fața direct în podiumul de pal (cred că este) ce acoperă o parte a curții. M-am repezit la el și, din fericire, am observat că doar și-a spart un pic gingia și și-a zdrelit buza de sus. Am avut noroc!
……………….
Au trecut șapte zile de când Geta Dor Popescu a fost înmormântată. Din ce îmi aduc aminte, Erik, celălalt băiat care a murit în avalanșa din Făgăraș, fusese înmormântat cu o zi înainte. Ca tată, am trăit niște sentimente foarte contradictorii în acele zile. Dar, cel mai pregnant este cel care mă urmărește de șapte zile încoace: sentimentul de supărare apropos de liniștea nu, de nepăsarea care s-a așternut peste acești doi copii. Pământul nu doar că i-a înghițit la propriu ci, din păcate, și la figurat.
Și liniștea asta (voi folosi în continuare acest termen, deși nepăsare cred că ar fi fost mult mai corect) este cu atât mai frustrantă pentru mine cu cât este într-o antiteză totală cu nebunia din zilele ce au urmat morții celor doi. Nici nu apucaseră salvamontiștii să le coboare trupurile mici de pe munte și lumea deja se împărțise în două tabere: cea care cerea răstignirea tatălui Getei și cea care spunea că acestea sunt riscurile meseriei, că uneori performanța cere sacrificiul suprem. Ba, ca să fie și un pic de ironie în tot acest spectacol, mai erau unii care țipau cât puteau de tare ca toată lumea să tacă din gură!
Eu nu am o părere dacă tatăl Getei, conducătorul acelui grup, este vinovat. Mint, am o părere dar, nefiind nici măcar un om de munte amator, părerea mea nu contează. Greșit, din nou: nu ar trebui să conteze, recte nu am de ce să o fac publică. Am discutat cu câțiva specialiști, oameni care trăiesc din cățărat sau care au urcat niște vârfuri importante din lumea asta și toți mi-au spus că, după ei, tatăl poartă întreaga vină. Mi-au explicat și motivele, valide, dar neimportante pentru ceea ce vreau eu să spun. Deci, dacă ei spun că omul a greșit, eu îi cred. Punct.
Dar…dar. Accidentul lui Mark, în niciun fel comparabil cu o avalanșă, să fie clar, s-ar fi putut sfârși foarte, foarte rău. Caz în care și despre mine s-ar fi spus că sunt cel mai prost părinte, că, normal, mi-am căutat-o stând pe telefon etc. Ba sunt convins că s-ar fi găsit cineva să spună că m-a auzit vreodată punând presiune pe Mark să sară și el de vreundeva, să nu fie un pămpălău.
Din fericire, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Și iată-mă azi putând să scriu cu conștiința liberă despre acel incident. Repet, nu compar în niciun fel evenimentele, dar sunt convins că, la fel ca mine, tatăl fetiței a calculat un risc și l-a calculat foarte, foarte greșit, ignorând în timpul acesta tot felul de semnale. Dar sper că și cei mai înverșunați foști dușmani ai lui (că între timp pare că s-au calmat, absorbiți de alte evenimente mai actuale) nu-și închipuie că omul s-a gândit vreun moment că fata lui sau celălalt copil ar fi în vreo primejdie.
Și atunci de unde ferocitatea asta? De unde nevoia de a-i sări la gât? De ce nu s-au putut abține toți acești oameni până astăzi de exemplu, când ar fi putut comenta mult mai la rece și cu mult mai mult discernământ faptele?
De ce simțim nevoia să fim judecători și să dăm verdicte doar pentru că ne-a zis nouă nu-știu-cine sau am citit eu nu-știu-unde că nu-știu-ce? De ce n-am putut să tăcem și să lăsăm două familii să-și plângă copiii în liniște și, eventual, apoi, cu calm și cu dorința reală de a împiedica o astfel de tragedie să se mai întâmple, să discutăm, să dezbatem?
Asta e una din marile tragedii care au urmat acestei tragedii: că, de fapt, pe nimeni n-a interesat, cu adevărat, găsirea unor soluții viabile. Marea majoritate a celor care au comentat pro sau contra au făcut-o pentru a-și vărsa veninul care zăcea oricum în ei. Știți cam cum au fost dialogurile în acele zile? Cam așa:
– Eu cred că tatăl este de vină!
– Eu cred că nu și mai cred că tu ești un idiot!
– Futu-te-n gură de PSD-ist prost!
– Huo Dinamo!
Această tragedie a scos la suprafață “experții”: oameni (părinți sau nu) care au petrecut 2 ore în total din viața lor în preajma unui copil au început să dea sfaturi de parenting; oameni care n-au urcat în viața lor până-n pod, ce să mai vorbim de un deal sau munte, ne-au spus ce anume trebuia făcut acolo, sus; absolvenți de orice facultate, alta decât cea de Drept, au început să citeze litera legii și câte și mai câte aberații. Și, în tot acest zgomot, căci asta a fost: doar niște zgomot prin care nimeni n-a mai auzit, de fapt, nimic…deci în tot acest zgomot, aproape nimeni nu s-a mai gândit că au pierit două suflete mici. Că niște părinți (buni sau foarte răi și iresponsabili) nu vor mai putea niciodată să-și strângă în brațe copiii. Că niște alți oameni, poate, nu-și vor mai întâlni niciodată iubirea vieții, căci iubirea vieții lor a fost luată de o avalanșă.
Nimeni…NIMENI nu și-a luat cinci minute să le celebreze viața acestor doi copii: bună, rea, cu presiuni sau fără, acești copii meritau un alt sfârșit mediatic. Nu ne-a fost de-ajuns că muntele i-a omorât o dată. Prin felul în care i-am transformat în niște unelte media, am “omorât” tot ceea ce i-a făcut unici și minunați: toate bucuriile, toate amintirile frumoase, toate lucrurile care meritau spuse despre ei au fost îngopate cu mult înainte de a-i îngropa pe ei, de dragul susținerii unei teorii sau alteia.
Și asta e doar o parte a motivului pentru care toată nebunia asta ce a urmat morții lor tragice mi se pare atât de tristă. Cealaltă este că nimeni…NIMENI nu înțelege că țipând și arătând cu degetul la alții, atunci când vom avea nevoie de un pic de compasiune, de empatie, de înțelegere pentru vreo greșeală pe care o vom comite (căci o vom comite), vom fi întâmpinați doar cu ură. Multă și înverșunată. Născută și din noi și crescută cu fiecare verdict pe care îl dăm în treburi care pur și simplu nu ne privesc.
Nu, nu cred că un astfel de eveniment ar fi trebuit să rămână nediscutat. Dar cred că prima discuție pe care fiecare dintre noi ar fi trebuit s-o aibă era cu sine însuși, lucru care dacă s-a întâmplat, s-a întâmpla atât de rar încât ar intra în marja de eroare statistică. Discuția care ar fi trebuit să aibă loc suna cam așa:
Măi, pare că cineva a greșit și, din cauza asta, s-a întâmplat o tragedie. Ok, oare fac și eu greșeli? Oare greșelile mele pot face rău mie sau altora? Oamenilor celor mai dragi mie? Ce am înțeles eu și cum aș putea să mă schimb?
Câți dintre noi am avut o astfel de discuție? Câți dintre noi credeți că am făcut din acest moment, unul de introspecție? Câți oameni credeți că au plâns cu lacrimi adevărate moartea celor doi copii? Nu știu câți, dar sunt sigur că în comparație cu cei care și-au “plâns” of-ul pe net, primii intră în aceeași marjă de eroare statistică.
Ne-am pierdut cumpătarea, oameni buni. Ne-am pierdut dorința de a-i înțelege pe alții, de a încerca măcar să ne punem în pantofii lor. Ne-am pierdut noțiunea de a respecta în și prin tăcere suferința altora.
Și mi se pare că ne pierdem omenia câte puțin, în fiecare zi. Singurele momente în care mai suntem liniștiți sunt acelea în care nu se întâmplă nimic rău, nicăieri în lume, deci nu avem ce comenta, ce verdicte să dăm.
Am devenit niște călăi. Ceea ce nu am înțeles este că ne smulgem viața, în primul rând, din noi înșine.
Sursa foto: Dragos Pop
Eu inca ma intreb daca exista un manual al lucrurilor pe care poti sa le faci pe munte? Sau un manual al lucrurilor pe care le poate face copilul tau pe tobogan… manual pe care sa il citesti inainte de a merge in parc.
Mie mi-ar plăcea un manual al momentelor în care ar fi potrivit să tăcem.
Mi-ai confirmat încă o dată cu articolul ăsta că am făcut un lucru fantastic închizându-mi contul de Facebook.
Copiii trebuie lăsați să-și asume riscuri (aparent) minore. Altfel nu vor putea învăța din propriile greșeli. Tudor și-a rupt urechea în două hâțânându-se pe canapea sub ochii mei. Avea 3 ani. Avea o mână pe măsuța de cafea și una pe canapea. Perna canapelei a alunecat de sub el și a venit cu urechea fix de măsuța de capea. Sânge ca la nebuni, urlete, lacrimi. Nu poți efectiv să fii mereu lângă ei fizic. Poți doar să-i antrenezi să-și evalueze singuri riscurile.
da, uneori e greu să rămâi calm citind Facebook-ul. Dar când reușești s-o faci, mi se pare cel mai tare experiment social la care ai, gratis, bilet în primul rând.
când deja știi rezultatele experimentului și-l prevezi over and over again nu mai e așa interesant :D.
P.S. nu mă notifică nimic pe mail că ai dat reply. Tre’ să-mi aduc eu aminte că ți-am comentat și să văd dacă ai răspuns. Aiurea.
Tre să apeși butonul de “follow”. O să mă uit pe la setări, să găsesc și să modific.