“Cu timpul…cu timpul înveți să trăiești cu durerea…”

Ieri l-am avut invitat în studioul Taților în dialog pe Narcis, tatăl lui Alexandru Hogea, unul dintre copiii morți în urma incendiului din Colectiv.
De când am știut că urmează să fac o emisiune radio, mi-am dorit s-o fac pe aceasta și mi-am dorit s-o fac prin octombrie, știind că e luna în care s-a născut Alex (pe 12).
Așa că de când am primit ok-ul celor de la Itsy Bitsy (mulțumesc încă o dată) și confirmarea lui Narcis, am început să mă gândesc cum o să fie. Mint, am început să mă stresez de cum o să iasă, pentru că mi-am dorit și am discutat cu Narcis să încercăm să nu facem o emisiune tristă. Din două motive: 1. Sunt convins că Alex nu și-ar fi dorit acest lucru și 2. lumea nu ascultă radio ca să se intristeze, ba din contră.

Și am mai avut un stres, un stres pe care cred că-l are multă, dacă nu toată lumea. Mi-s dragi Narcis și Mihaela și Teodora de nu mai pot, dar să mor io dacă știu cum ar trebui să mă port în prezența lor: dacă mă port prea “cu mănuși”, sigur n-o să le placă, pentru că nu-și doresc chestia asta. Dacă mă port cum mă port eu normal, având o gură bogată, risc, fără să vreau, să zic ceva nepotrivit care să-i îndurereze. Și nu vreau chestia asta…cine dracu’ ar vrea chestia asta??

Așa că stresul meu s-a exacerbat în zilele premergătoare emisiunii, culminând cu nedormitul unei bune părți a nopții care a precedat-o.
Dimineață, am luat o decizie: între jurnalistul care nu sunt și tatăl și prietenul lui Narcis care sunt, am ales să fiu, în primul rând tată. Și să nu-mi pese dacă iese o emisiune tristă sau veselă, reușită sau nu, atâta timp cât iese o emisiune sinceră. Am ales să las un tată care și-a pierdut copilul dar care (nu știu cum) nu și-a pierdut mințile să-mi povestească ce și cum vrea el despre băiatul lui minunat.

Aseară, în timp ce Mark se juca prin parc cu prietenii lui și apărea și dispărea din câmpul meu visual, m-am așezat pe-o bancă și am reascultat și eu emisiunea. E departe de-a fi vreo reușită tehnică, una de compoziție sau structură. Băi, dar e atâta sinceritate și atâta neprefăcătorie în tot ce spune și face omul ăla acolo, încât…încât abia aseară m-am relaxat și eu. Și am realizat că, de fapt, n-a fost niciodată despre mine, despre ascultători și nici măcar despre Narcis. A fost despre Alex și atâta vreme cât tatăl său a putut să fie tatăl său, emisiunea asta și-a atins scopul. Cel puțin, asta cred eu.

Am scris mai sus: “în tot ce spune și face omul ăla acolo”. Sigur, voi doar l-ați auzit sau îl puteți auzi. Și poate îi puteți ghici lacrimile și nodul în gât. Dar eu am fost acolo. L-am văzut cum se luptă cu el și cu durerea lui și cu urletele lui de disperare pentru a vorbi despre copilul său.

Da, cu durerea lui. Titlul este un fragment din ce mi-a povesti ieri Narcis: cu timpul….durerea nu trece, dart e obișnuiești cu ea. De aceea cred eu că Narcis și Mihaela și părinții tuturor celorlalți copii morți în urma tragediei sunt niște SUPEREROI. Când orice om ar lua-o razna și s-ar gândi la tot felul de gesturi extreme, ei își găsesc puterea de a merge…nici măcar mai departe, ci de a merge și a încerca să schimbe ceva pentru că nimeni să nu mai treacă prin ce au trecut și trec ei.

Cea mai bună încheiere cred că mi-a dat-o o colegă ieri, care după emisiune mi-a scris:

Am ascultat azi…..Băi, mi-am strâns tare în brațe copilu’… Și i-am zis că poa’ să nu scrie nimic la testul de mate…Mi-e totuna…

Nu uitați asta. Și nu-i uitați pe copiii din Colectiv. Le datorăm asta. Ne datorăm asta.