Copilul meu se dă cu curu’ de pământ

Am scris săptămâna trecută un articol într-o notă comică (mi s-a părut mie) despre motivele pentru care copiii se dau cu curul de pământ (fac tantrumuri). Și spuneam acolo că, după părerea mea, toți copiii fac acest lucru, într-un fel sau în altul.
Spre surpriza mea, m-am trezit cu câteva comentarii extrem de serioase (și răutăcioase) în genul “vorbește doar despre tine, băi piticule umflat (ok, asta e de la mine), că noi avem niște copii extrem de cuminți care n-au avut, nu au și nu vor avea niciodată astfel de manifestări inacceptabile. Ba mai mult, noi credem că e mai degrabă vina ta dacă el, copilul, face așa de urât.

Pentru că, dincolo de glumele mele, tantrumurile (hai să le numim așa, mi-e mai simplu) copilului sunt un subiect serios, aș vrea să le spun, în primul rând, celor aflați în negare, că nu îi cred. Nu există om (nu copil) care la un moment dat sau altul să nu se crizeze dintr-un motiv care pentru ceilalți să pară pueril. A, că poate nu îi lăsați să-și manifeste fustrarea, asta e o altă discuție pe care nu o voi comenta. Fiecare își crește copilul cum crede el sau ea că e mai bine, Tot ce pot să vă spun este că greșiți. 🙂

Bun, acestea fiind spuse, vreau să vă spun că eu am un copil care se dă cu curu’ de pământ din te miri ce, destul de des. Nu mai des decât alți copii, dar pentru un ochi neantrenat, poate părea des.
Ba, mai mult, spre mirarea unora, vă spun că noi îl încurajăm uneori să scoată supărările din el, chiar dacă ele se manifestă sub forma tăvălitului pe jos, al urlatului sau al lovitului unor obiecte de prin casă.
De ce facem chestia asta? Simplu. Pentru că, din punctul nostru de vedere, e o chestie foarte sănătoasă. Orice om acumulează în timp frustrări, din varii motive, motive mai importante sau neimportante absolut deloc. Iar aceste frustrări la un moment dat trebuie eliminate din corp. Cred că fiecare din noi a simțit măcar o dată cum e să “explodezi” pe dinăuntru pentru că ai trăit o nedreptate, o supărare, o ce vreți voi, pe care nu v-ați putut-o manifesta chiar atunci. Încercați să vă amintiți momentul acela. Este că vă e greu? Normal, pentru că a fost groaznic să vreți să izbucniți și să nu puteți chiar atunci. Sau, și mai rău, să vi se spună că nu aveți voie, că nu se cade, că nu e frumos, că nu asta fac oamenii cuminți.

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit sau să pozez într-un martir, căci nu sunt: nici mie nu-mi place când Mark are un tantrum în public și de multe ori îl opresc sau îl rog să se abțină, explicându-i că oamenii din jur nu au nicio vină că este el supărat și că nu ar trebui să le stricăm și lor ziua/momentul. Dar când suntem acasă, cum am zis, îl încurajez să facă asta. Ba mai mult, de multe ori, cu cât sunt urletele mai mari și mai lungi, cu atât eu mă bucur mai tare. Pentru că întotdeauna, ÎNTOTDEAUNA, după un astfel de tantrum el se simte mult mai bine. Ca oricare dintre noi. Încercați din nou să vă aduceți aminte sentimentul de liniște pe care îl avem cu toții după o astfel de criză de nervi. Totul pare mult mai ok, problema nu mai pare să aibă nicio importanță și, deși uneori ne încearcă un sentiment de semi-rușine, sentimentul de bine este cel care prevalează.

Sigur, pe măsură ce creștem, suntem educați sau autoeducați să nu îi expunem și pe alții la tantrumurile noastre. Sau găsim diferite alte metode de calmare. Eu, de exemplu, alerg. De câte ori mă cert cu cineva sau îmi vine să urlu, dau o tură sau două de parc în alergare. După…de multe ori râd de mine sau de problemă. Probabil, însă, că dacă m-ați vedea în timpul alergării, ați râde în hohote de un om care pare să se certe singur.
Deci crescând, doar învățăm să le controlăm mai bine, în niciun caz să le eliminăm din viața noastră. Acest lucru nu cred că este posibil, cu excepția situației în care ești vreun călugăr budist ascet, dar cred că și atunci te mai enervează vreun turist cretin care vrea să-și facă un selfie cu tine.

În carte sa “Playful Parenting”(“Rețete de jocuri” în românește), Larry Cohen povestește despre fenomenul pe care el îl numește “broken cookie”, adică acel moment care declanșează un tantrum care nu are neapărat legătură cu ce se întâmplă atunci, ci cu acumulările tale anterioare.
Larry povestește că a fost o perioadă în care fosta sa soție, fiind doctor, petrecea foarte mult timp la spital, lucru care o afecta foarte tare pe fetița lor, Ema. Într-o seară, Larry a ieșit cu un prieten la restaurant și, neavând cu cine s-o lase pe Ema, a luat-o cu el. Ajunși la restaurant, au comandat fiecare ce voiau să mănânce iar Ema și-a comandat pentru desert un pahar de înghețată cu două cupe verzi. În timpul cinei, Larry a încercat să-i explice prietenului ce înseamnă “broken cookie”, iar omul nu reușea să înțeleagă. La final, când a venit desertul, în paharul Emei, stresată de multă vreme de lunga absență a mamei de acasă, se aflau două cupe de înghețată albastră. Când le-a văzut, Ema a izbucnit într-un plâns cu lacrimi mari și sughițuri, reușind doar să articuleze:
– Eu voiam înghețată verde!
Iar prietenul lui Larry a zis:
– Aaaa, ok, broken cookie, got it!

Cu toții avem parte de broken cookie-uri, de momente în care ne manifestăm frustarea, supărarea, tristețea acumulate într-o perioadă mai lungă. Cu toții! Și, într-o formă sau alta, cu toții ne dăm cu curu’ de pământ. Așa că de ce i-aș interzice copilului meu să se manifeste? Cu ce îl ajută chestia asta? Cu nimic, spun eu.
De aceea, prefer să îl las să-și scoată supărările și apoi să râd de astfel de momente. Sigur, voi nu trebuie să faceți neapărat ca noi. Deși eu zic că ar fi tare bine s-o faceți. 🙂 Și pentru voi, dar mai ales pentru ei.

Sursa foto: glodomasombo.blogspot.com

9 Comments

  1. Bun articolul…Cred ca doar cine are copii si ii creste fara ajutor din partea bunicilor (ca se poarta moda asta ) stie ce inseamna crizele unui copil. Eu spre exemplu am trei baieti ( gemeni 11 ani ,mezinul 4 ani) pot sa spun cu certitudine ca lasatul copilului sa se manifeste in orice criza are e bine pentru sanatatea psihica a copilului… si a noastra ca parinti dupa ce se linisteste.Eu am vorbit intotdeauna cu baietii mei despre problemele lor ( pentru ca si ei au probleme: la scoala , gradinita ,in colectiv , etc… Am reusit sa am o relatie bazata pe incredere si respect reciproc cu gemenii si sper sa reusesc si cu mezinul.Si ai mei se dadeau “cu curu’de pamant” si cu capul de pereti. Acum rad can vad video cu ei mici facand asta .

  2. Pentru cei care nu cred in crizele copiilor le recomand sa caute pe google “the terrerible twos”. Sunt sute de studii despre crizele copiilor.
    Eu nu cred ca exista copil normal care sa nu ajunga sa faca crize…frecventa, decibelii si metoda de gestionare este clar o alta poveste.

    • Îi explic de ce nu poate avea acel lucru, încerc să aflu dacă, de fapt, nu alta e problema și apoi îi spun că îi înțeleg frustrarea și că poate să urle cât are nevoie, dar asta nu îl va ajuta să obțină acel lucru pentru ă (și aici îi explic din nou de ce). După o vreme (mai scurtă sau mai lungă) se liniștește.

      • “Dar da-i draga un biscuit/covrig/corn ca n-o muri. Decat sa faca circul asta…”
        Daca as avea un banut pentru fiecare data cand mi s-a zis asta pana acum era spitalul ala gata.

        • Oooo..daaa..noi l-am pus pe cel mic pe regim, că, dacă ar fi putut, mânca numai dulciuri non-stop. aşa că îi dădeam cu porţia. de câte ori nu a făcut crize în magazin, pentru că voia nu ştiu ce bomboane sau suc, iar eu, ca o scorpie ce mă aflu, spuneam nu. veneau femei miloase la mine, cu lacrimi în ochi, şi se ofereau să îi cumpere ele dulciurile respective, în ideea că “dau de pomană” pentru nu ştiu cine, numai să accept :)) iar eu, nu şi nu :)) şi ieşeam cu copilul zbierător de mână.
          ai mei băieţi fac crize, cu sau fără lacrimi, nivel variabil de urlete. sunt crize de “vreau ceva, ce mi s-a năzărit fix acum, şi fără de care nu pot trăi” şi crize de “sunt nervos, am avut o zi proastă, trebuie să mă descarc cumva”. uneori mai strigă şi insulte, gen “eşti nebună/sunteţi nebuni”. am învăţat să nu ne mai pese de cei din jur (eu, cel puţin, sunt înfiorător de nesimţită, am replici acide în sistem şi orice critică trece pe lângă mine), în ideea “copiii noştri, treaba noastră”, şi manageriem fiecare situaţie, de la caz la caz. uneori e nevoie de mângâieri, alteori facem ample teorii şi alteori e cazul de “poţi să stai şi în cur, şi în cap, nu se va întămpla ce vrei tu.aşa că urlă, pot rezista mai mult decât poţi tu urla.” alteori celălalt copil intervine şi-l pacifică pe urlător, mai ceva decât Clooney în “Peacemaker” – astea sunt cele mai draguţe momente, simţi că toate eforturile tale de a introduce raţiunea în evul mediu timpuriu nu au fost în van. na, fiecare părinte cu provocările lui.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*