Cele mai frecvente greșeli pe care le fac ca părinte

De multe ori încercăm să ne proiectăm în ochii copiilor noștri ca niște super-eroi, niște supraoameni care nu greșesc niciodată și care fac totul perfect, în speranța că așa îi vom face și pe ei să aspire să fie ca noi.
Mi se pare o strategie greșită pentru că super-eroii, oameni făr’ de greșeală nu există decât în filme, și nici măcar acolo nu sunt perfecți. Și e o strategie greșită mai ales că nu suntem așa în realitate, și orice le-am spune noi, copiii ne văd greșind. Și devine confuzant când ei văd asta dar noi le spunem că, de fapt, noi suntem fără pată.
Copiii ar trebui să știe că facem lucruri bune, așa cum facem și unele mai puțin bune sau unele greșite de-a dreptul. Dar asta e greu, când noi nici măcar nu ne recunoaștem nouă înșine că greșim. Căci de greșit, greșim, asta e sigur.
Iată, de exemplu, ce greșeli frecvente fac eu:

1. Spun prea repede și prea des Nu! Uneori o spun din reflex, alteori pentru că nu am chef sau pentru că e o chestie care nu-mi place, deși știu că lui îi face mare plăcere. Uneori o spun chiar înainte să apuce el să-și termine ideea și apoi, când aud tot ce are de zis, îmi pare rău că m-am repezit. Și de multe ori mă păcălesc singur că zic Nu pentru a-l proteja pe el, când de fapt mă scutesc pe mine de vreun efort.

2. Încerc să-l fac să-i placă lucrurile care-mi plac mie. Nu înțeleg cum de nu îi place baschetul! Mie îmi place atât de mult, el e fiul meu, deci ar trebui să-i placă și lui, nu? Translația nu are niciun efect în cazul de față. El este el și e diferit de mine, s-ar putea ca unele lucruri care-mi plac mie s-I placă și lui, dar nu e obligatoriu. ȘI cu cât voi încerca mai mult să i le bag pe gât, cu atât cresc șansele să ajungă să le urască.
Pe cale de consecință…

3. Sunt prea rar dispus să încerc lucruri noi. Dacă pare complicat sau am eu o preconcepție că un lucru nu e mișto, e greu să mă convingă să-l încerc. Cu toate acestea, mă enervează atunci când e reticent în a încerca chestii pentru prima oară. Hm, cine-ar fi crezut?

4. Stau prea mult la televizor și pe Facebook. Nimic altceva de spus sau comentat pe subiect.

5. Mint că sunt prea obosit să fac ceva, când de fapt mi-e prea lene. Îl văd că vine super entuziasmat la mine și știu că jocul respectiv nu e complicat pentru mine și mai ne și distrăm de fiecare dată. Știu toate acestea și totuși mă aud că-i spun că sunt obosit. Îl văd cum se întristează și în secunda următoare mi se rupe sufletul și mă înjur în gând de toți Dumnezeii. Și de multe ori îi spun că, de fapt, nu-s chiar atât de obosit și ne putem juca. Dar îl văd că nu mai e la fel de entuziasmat, că nu i-a plăcut refuzul meu inițial. Și mor gândindu-mă că poate, peste ani, o să le povestească altora că “primul lucru pe care mi-l zicea tata era ca e obosit”.

6. Vreau să ne jucăm diverse jocuri după regulile mele. Ceea ce e o prostie pentru că 1. Cine zice că într-o situație dată alea sunt cele mai potrivite reguli? și 2. Cine zice că avem nevoie de reguli, oricum? Uneori e super distractiv să inventezi regulile pe măsură ce jocul evoluează. ȘI, dacă ai puțină răbdare și mintea deschisă, astfel încât să lași un copil să stabilească regulile, oricât de aberante par la prima vedere, pot transforma un joc într-ochestie foarte, foarte simpatică.

7. Mă gândesc la altele când stau de vorbă cu el. Stăm de vorbă, el îmi povestește ceva important pentru el și eu mă trezesc că încep să mă gândesc la ale mele. Chestii de muncă de cele mai multe ori, importante sau nu, dar pe care oricum nu le pot rezolva chiar atunci. Urăsc când văd asta la alții cu care stau eu de vorbă, căci e destul de evident când o facem cu toții.

8. Zic prea des Nu poți! După ce că zic Nu!, mai zic și Nu poți! la unele chestii despre care, în realitate, habar n-am dacă le poate face sau nu. Dar e mai comod pentru mine să-i spun că nu poate pentru că bla bla bla. Din nou, când îmi zic mie alții asta, îmi vine să urlu că habar n-au ei ce și cât pot eu. Oare asta ar vrea să-mi facă și el mie? Nu m-ar mira și ar avea tot dreptul s-o facă.

9. Mă mint și îl mint că am treabă la birou când de fapt, n-am. Îmi aduc aminte cât de tare așteptam să vină tata de la birou după amiaza ca să facem lucruri împreună. Țin minte că, uneori, mergeam eu cu câinele nostru și-l așteptam să iasă ca să mai câștig câteva momente, doar eu cu el. Și deși mi se pare că petrec mult timp cu Mark, sunt convins că lui i-ar plăcea și mai mult. Lui i-ar plăcea oricât, de fapt. Și chiar dacă uneori chiar nu am chef sau am nevoie de timp și pentru mine, sunt dăți când nu o fac din lene. Și, ca orice alt părinte, știu sigur că pe acestea mi le voi aminti și mi le voi reproșa.

Nu cred că sunt singurele greșeli pe care le fac. De fapt sunt convins că nu e așa. Și mi-ar plăcea ca peste o vreme să recitesc acest articol și să-mi zic cu mândrie că am remediat multe sau măcar unele dintre aceste greșeli. Dar dacă e să fiu cinstit cu mine până la capăt, asta nu e o promisiune pe care mi-o pot face cu certitudine. Vă țin la curent.

Sursa foto: ‪twitter.com

3 Comments

Leave a Reply to Corina Cancel reply

Your email address will not be published.


*