Când îți spune copilul că și-ar fi dorit să nu fi fost tatăl lui

Vineri seară eram la niște prieteni și la un moment dat Mark a intrat într-o dispută cu băiețelul lor. Încercase să-l îmbârlige să facă nu știu ce schimb de jucării, mult mai avantajos pentru Mark, și copilul acela inițial acceptase, apoi se răzgândise. Mark tot insista, celălalt nu voia, așa că au ajuns cumva să se certe, să se pârască etc. Pe scurt, au ajuns în punctul în care se cerea intervenția unui adult.
Ca să înțelegeți pe de-a întregul contextul, în ultima vreme Mark este foarte enervat de intervențiile mele când are o dispută cu cineva. El consideră că nu îi iau suficient partea, eu încerc de fiecare dată să îi explic situația și să îl fac să înțeleagă și punctul de vedere al celuilalt copil. Lucru care, bineînțeles, nu îi place, nu vrea să îl facă și ca urmare consideră că nu ar trebui să mă bag și îmi spune, clar și răspicat, acest lucru.

Revenind, când îm văzut că lucrurile încep să degenereze, am simțit nevoia să vin cu niște explicații:
– Mark, iubitule…
– Iar te bagi? Ți-am spus de atâtea ori să nu mai faci asta!
– Mi-ai spus, dar nu pot să nu văd că P. este foarte supărat pentru că el nu consideră că ar fi un schimb ok…
– Aș vrea să nu te fi avut ca tată!
– Ok, văd că ești foarte supărat pe mine acum…
– DA! Aș vrea ca tu să fii mort!
– Uau, chiar ești foarte, foarte supărat…

A urmat o repriză de plâns, de discuții, de explicații, încă niște plâns, încă niște ceartă și bineînțeles că la final s-au despărțit stabilind când și unde vor dormi împreună următoarea dată.

Acum, revenind la mine. ☺ Băi, e foarte nasol când auzi asta de la copilul tău. Nu credeam că mă voi simți atât de…atât de neînsemnat. Știi, îți faci iluzia ca părinte că străduindu-te să faci ce crezi că e mai bine pentru copilul tău, el va aprecia aceste lucruri și vei rămâne mereu Soarele lui, modelul la care se va întoarce mereu. Și de foarte multe ori exact asta se și întâmplă.

Ce nu iei aproape niciodată în considerare este că vor fi momente în care ce vrei tu nu va corespunde cu ce vrea el. Ba, mai mult, binele pe care vrei și crezi tu că ar trebui să i-l faci, nu e necesar și nu e dorit. Că personalitatea lui, nevoia lui de independență și de afirmare vor fi, în unele momente, mult mai puternice decât toate sentimentele pe care le are față de tine Mai puternice decât toată fundația pe care te-ai chinuit tu să o construiești pentru relația voastră.

Înțeleg cât se poate de clar, în teorie, nevoia lui de a se separa de noi, de a-și impinge limitele, de a descoperi cât și ce poate. Înțeleg aceste lucruri și admir toate strădaniile lui. Asta nu înseamnă însă în niciun fel că îmi este mai simplu atunci când strădaniile lui se izbesc de mine cu forța și furia unui tsunami care se pogoară asupra unui amărât de dig apărut în fața sa pe post de baricadă.

Da, știu că pentru a fi un adult sigur pe sine, capabil de a-și susține un punct de vedere, de a se revolta când nu îi convine ceva, trebuie ca mai întâi să se poată revolta împotriva părinților săi. Știu că ceea ce se întâmplă acum este parte a unui proces nu doar natural și care nu poate fi evitat, dar un proces mai ales necesar pentru el.

Știu toate aceste lucruri și când aud că ar fi vrut să aibă un alt tată, mă doare de mă cac pe mine. În timp ce creierul rațional mă felicită pentru că am ajuns și aici și pentru că îl las să mă renege pe mine pentru a se descoperi pe el, creierul emoțional urlă: Băăăă, cum să-ți zică ție una ca asta! Înseamnă că tot ce ai făcut, ai făcut greșit. Nu ești bun de nimic!!!

E atât de funny și de paradoxal modul duplicitar în care ne raportăm la experiențele noastre: ni se pare absolut normal să ne revoltăm atunci când considerăm că părinții noștri fac greșeli mari în relația cu noi. Iar apoi suntem foarte revoltați când copiii noștri fac același lucru, pentru că nu ni se pare că am greșit cu nimic. Mi se pare o diferență atât de mare între a fi copilul cuiva și a fi părintele altcuiva. Chiar și acum, în timp ce scriu și mă gândesc la diferite momente, mi se pare că EU aveam dreptate ca și copil, la fel cum tot EU am și acum dreptate, ca părinte.

Dar uite că optimistul din mine nu stă prea mult într-o stare latentă. Și el apare la timp să-mi spună că există și o parte bună în chestia asta: mă obișnuiesc din timp cu nebunia anilor adolescenței, când probabil că astfel de “urări” vor fi la ordinea zilei iar cele care vor durea vor fi altele, mult, mult mai “grele”.

A fi părinte este în multe feluri. Cu siguranță niciodată nu a fost, nu este și nu va fi plictisitor. Deși, Doamne, cum ți-ai dori uneori să fie așa!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*