Când idolii devin părinți

Pete Sampras a fost unul dintre idolii adolescenței mele. Pentru mine, care la vârsta aceea credeam sincer că am o șansă să devin unul dintre cei mai buni jucători de baschet ai lumii, el întruchipa tot ceea ce credeam eu că ai nevoie ca să devii un atlet consacrat: multă muncă, seriozitate, voință, reziliență și nu în ultimul rând, ura de a pierde un meci, oricare meci.
Da, și Andre Agassi mi-a fost simpatic. De fapt, cui nu i-a fost? Căci Andre Agassi, (care mi se pare că are fix aceeași poveste ca și Robert Downey Jr. – copil teribil, plin de ifose, vedetismul i se urcă la cap, o dă în bară, se căiește, se pune pe muncă, devine printre cei mai mari din domeniul său) întruchipează visul oricăruia dintre noi. Cu toții ne-am dori să avem o latură sălbatică pe care să o scoatem la suprafață fără să ne pese de ce spun ceilalți, cu toții o dăm în bară și sperăm la o a doua șansă, promițându-ne nouă înșine că vom face lucrurile mult mai bine de data aceasta. Dar oricât de simpatic mi-a fost și îmi este Agassi, Sampras a fost pentru mine un model. Nu cred că o să uit niciodată meciul din sferturile Open-ului Australian contra lui Jim Courier, când a obținut o victorie în lacrimi, la propriu, pentru că tocmai aflase că antrenorul său suferea de cancer. A fost o vedetă și continuă să fie și astăzi, deși nu mai este în lumina reflectoarelor atât de des.

Și asta pentru că nu-și mai dorește acest lucru. Căci sunt convins că nu duce lipsă de oferte, de la antrenorat, la comentator, analist sau mai știu eu ce. Dar, așa cum îi declară lui Pat Cash în emisiunea Open Court de pe CNN, zilele acestea este foarte ocupat să fie…tată. Și asta pare să îi ajungă cu vârf și îndesat.

“I mean these kids just don’t listen to me! I tell them something to do and they do the complete opposite. It’s tough being a parent these days.”

Când am citit acest pasaj am izbucnit în râs. Pentru că mă distrează de fiecare dată când văd că un părinte, orice părinte, are exact aceleași probleme ca toți ceilalți. Poți să fii tu Sampras, Agassi sau mai știu eu cine, dacă alegi să fii acolo să-ți crești copiii (căci există și varianta aleasă de unele vedete de a-și angaja niște ajutoare care să le crească copiii și ei să îi vadă doar la ședințele foto), vei trăi aceleași bucurii ca toată lumea, în aceeași măsură în care vei experimenta toate frustrările, ca toată lumea: nu vei dormi nopțile, te vei simți complet neajutorat când indiferent ce vei face, vei fi complet ignorat, vei simți aceleași frici și aceeași neputință când copiii tăi vor fi bolnavi și tot așa.
Să fii părinte e la fel de frumos și de greu peste tot, indiferent de țară, rasă, statut, avere sau mai știu eu ce.

Și, ca și Agassi care pare să-și pună familia pe primul plan, și Sampras continuă să mă impresioneze după atâta vreme de când a agățat racheta în cui. Spune el în interviu că azi preferă mai degrabă să joace un tenis cu niște puști necunoscuți din zona LA-ului, în loc să călătorească mult pe la diferite turnee sau meciuri demonstrative.

“It’s definitely much different from my life as a tennis player. Everything was about me. What I was eating, what I was doing. I was traveling. Now it’s about my kids.”

Printre rânduri, eu citesc ceva ce cred cu adevărat: poți să fii cel mai bun din lume la ceea ce faci. Și poți să fii cel mai bun părinte pentru copilul tău. Doar că nu poți să fii amândouă în același timp.
Zilele trecute a murit Frank Sinatra Jr., fiul inegalabilului Frank cel Bătrân. Care avea atâta dreptate când zicea “I did it my way”. Căci atunci când a fost întrebat juniorul cum a fost Sinatra ca tată, a povestit că mic fiind, îl vedea mai des pe ecran decât în carne și oase. Și apoi a continuat cu o declarație care mie mi s-a părut sfâșietoare:

“He was a good father as much as it was within his power,” he said.

Frank Sinatra a fost un geniu. Printre cei mai buni, dacă nu cel mai bun din branșa sa. Iar atunci când a devenit părinte, a trebuit să ia o decizie și decizia lui a fost să continue să fie cel mai bun din branșa și să fie un părinte cât se poate de bun pe lângă asta.
Aceasta este o decizie pe care mulți părinți-vedetă trebuie să o facă. Repet, eu nu cred că ai cum să performezi la nivel mondial și să fii cel mai bun părinte care ai putea fi. Și nu mi se pare că e în neregulă niciuna dintre variante, atâta timp cât ești conștient că trebuie să faci o alegere și o faci în cunoștință de cauză. Căci altfel, dacă te păcălești că le poți face pe amândouă, mai multă lume va suferi.
De ce spun că este ok oricare dintre variante? Pentru că n-aș vrea ca un Einstein sau un Ghandi sau mai știu eu cine (exemple luate la întâmplare) să fi zis: “măi, ia mai bine să-mi văd eu de copiii mei și s-o las mai moale cu salvarea lumii”.

Dar mă bucur că Sampras a ales să fie în primul rând tată pentru copiii lui. Lumea va merge mai departe exact la fel și fără el. Ne-a dăruit atâta încântare și atât de mult din viața lui. Iar acum și-a ales un nou drum. Un drum în care să fie aproape de două suflete tinere care au atâta nevoie de el. Pentru ei, Pete Sampras nu este unul dintre cei mai mari jucători de tenis din toate timpurile. Este mult mai mult decât atât: este tatăl lor.

Sursa foto: www.zimbio.com