Bătaia și Facebook-ul

Sunt total împotriva oricărei forme de violență împotriva copiilor. Dar nu despre asta o să povestesc în continuare. Ci despre impactul pe care cred că îl au articolele despre acest subiect publicate pe bloguri și/sau Facebook. Respectiv niciunul.

În primul rând, nimeni nu scrie articole (sau poate doar nu le citesc eu) cum că ar fi bine să bați dojenești un copil. Nimeni n-o scrie, dar 63% dintre părinții români o fac.
Tot ce sper eu este ca cei care scriu împotriva acestui gen de violență au așteptările corecte în ceea ce privește articolele lor. După mine, acestea ar fi:
1. Că nimeni nu-și va schimba părerea vis-à-vis de acest subiect în urma vreunui articol citit. Pe bune, hai să fim realiști: căți oameni credeți că au citit ceva și au zis „Wow, câtă dreptate are autorul ăsta. Și ce greșit am acționat eu până acum. De azi înainte nu-mi voi mai bate copilul.” Exact, între zero și niciunul.
2. Că n-au mai fost jigniți de foarte multă vreme rău de tot și că acest lucru urmează să se întâmple în viitorul foarte apropiat.

De când cu nebunia familiei Bodnariu din Norvegia (nici despre acest subiect nu voi vorbi deloc aici) am tot citit la diferiți oameni pe care îi apreciez articole în care condamnă, pe bună dreptate zic eu, violența împotriva copiilor. Articole bine argumentate, articole scrise cu mintea limpede și cu gândul și dorința de a ajuta. Uneori, chiar cu speranța că poate se va naște o dezbatere reală pe subiect.
Imediat după ce am citit fiecare articol, am trecut mai departe să citesc și comentariile. agreeLoc în care zici că și-au dat întâlnirile galeriile lui Steaua și Dinamo: înjurături ca la ușa cortului, „tu ești prost – ba tu ești prost”, „ești un cretin/ești o vacă/n-ai copii, nu știi cum e” și tot așa. Și atenție! Acest gen de limbaj nu îl folosesc doar cei care își mai dojenesc copiii din când în când (așa se exprimă ei) ci și cei care, culmea, propovăduiesc calmul, pacea și armonia în familie. Nimeni nu vrea cu adevărat o dezbatere reală (extrem de necesară, cred eu). De fapt, nimeni nu aude ce spune celălalt. Suntem atât de revoltați că ar putea exista și o altă părere decât a noastră, încât îi tratăm pe toți ceilalți cu dispreț și ne asigurăm că le arătăm disprețul nostru. Și e de ajuns ca cineva, oricine, să aprindă scânteia, pentru ca iadul să se dezlănțuie.
Și adevărul că nici n-ar putea fi altfel într-o astfel de lume virtuală. Gândiți-vă cât de adânc înrădăcinate sunt aceste crezuri (îm ambele cazuri) referitoare la acest subiect. Cum ne-am putea închipui că cineva își va schimba opinia pe baza unor cuvinte?
În primul rând fiecare citește acele cuvinte prin sita minții sale. Și oricâte argumente raționale sau emoticoane am folosi noi, acel cineva va înțelege exact ce vrea el/ea să înțeleagă, adică ce îl lasă capul lui/ei. Apoi, dacă acele cuvinte contravin valorilor sale, el/ea se va revolta. Va începe să fiarbă și la un moment dat va lua foc. Și de aici până la un incendiu nu e cale mai lungă de….2, maxim 3 comentarii.

Dacă ar fi ca cineva să își schimbe astfel de valori, cred că ar fi un proces, și nu o chestie punctuală. Nu te culci apăsat de ceva ce ai citit și te trezești convins de acel articol să îți schimbi atitudinea. Pe bune, viața nu funcționează așa! Sigur, vor fi mulți care, citind despre acest subiect, ar putea zice: Nu, eu nu-l bat! Și nici să nu facă asta până la proxima ocazie când îl va ciufuli, dojeni sau cum altfel îi zic ei. Dar atât. Cred că puterea de convingere în online a unor influențatori (referitor cel puțin la acest subiect) se rezumă la o schimbare la nivel declarativ. Pentru o schimbare reală, e nevoie de mult mai mult.

E nevoie, așa cum ziceam mai sus, de o dezbatere reală în mediul fizic. Căci eu unul n-am văzut până acum nicio dezbatere reală pe Facebook. Facebook-ul este locul unde putem spune ce și cui vrem, fără vreo reprercursiune reală asupra noastră. Orice vei scrie pe Facebook (sau pe blog) despre oricare subiect, oricât de corect, argumentat și non-violent, se va găsi cineva să spună că ești un tâmpit.

Iată un exemplu propriu: articolul meu precedent este unul autoironic și simpatic, scris doar în ideea de a mă distra și nu jignește pe absolut nimeni. Înainte să mă apuc de scrierea acestui articol, am văzut următorul comentariu al unui bărbat pe unul dintre share-urile la articolul meu: „Rezultat final, ADHD. Tipul ar trebui sa-si schimbe titlul blogului. Chiar daca acest blog este un pamflet.”
Mamă! e singura reacție pe care pot să o am.

Dar dacă acel articol poate naște astfel de comentarii, e normal ca “bătaia” să declanșeze Jihad-ul pe Facebook. Căci dacă e un singur loc pe pământul ăsta unde nu ar trebui purtate astfel de discuții, apăi acela sigur ar fi Facebook.

Și uite așa, oamenii ăia care au pornit o acțiune lăudabilă, ajung să își smulgă părul din cap certându-se cu niște necunoscuți, jignindu-se cu alții și regretând (cred eu) că i-a mâncat în fund să scrie acel articol. Da, cred că e nevoie de astfel de articole. E nevoie ca oamenii să își spună părerea și să ia poziție atunci când consideră că se întâmplă o mare nedreptate. Sper doar ca acești oameni să aibă așteptările corecte. ȘI pielea tăbăcită.

Și mai sper ca să fie din ce în ce mai puțini copii supuși violenței. Dar deja mi-o caut cu lumânarea.

Sursa foto: ‪millennialleader.com

2 Comments

Leave a Reply to Alex Cancel reply

Your email address will not be published.


*