Baschet + Alex = Love

N-ai zice. Daca ma vezi pe strada, cu statura mea impozanta de 180cm, in zilele bune, n-ai zice ca baschetul este sportul meu preferat. Si daca ti-as zice ca l-am si practicat cu oarecare succes, chiar m-ai intreba pe ce post: point guard responsabil cu prosoapele sau al 6-lea om, responsabil cu galeria.

Dar chiar am jucat baschet. Ma consider ca facand parte dintr-o categorie de sportivi foarte bine definita: cei care s-au nascut talent si au murit speranta. De fapt, in sinea mea eu tot mai sper sa ma descopere cineva. Pai daca ne luam dupa media de varsta a Diviziei Onoare unde mai evoluez din cand in cand, pot considera ca mai am in fata vreo 10 – 15 ani buni de performanta.

Baschetul a fost primul si singurul sport pe care l-am practicat. Asta daca fac abstractie de antrenamentul de polo la care am fost o data: eu m-am dus sa ma joc cu mingea in apa, antrenorul m-a pus sa fac 100 de bazine. Dupa ce le-am terminat pe primele 3, antrenorul a zis ca cele 90 de minute ale antrenamentului s-au terminat si mi-a mai zis ca n-a mai vazut asa ceva in viata lui. Si ca imediat ce infiinteaza grupa de polo pe uscat, sunt primul pe care-l cauta. Inca astept telefonul sau.

Revenind la baschet. Mi-a oferit atat de multe incat nu stiu de unde sa incep: oameni frumosi si oameni mult mai putini frumosi care iti dau dinadins cu mingea direct in co@#e, locuri de neuitat si locuri pe care n-ai cum sa le uiti cand pierzi la 80 de puncte diferenta, adversari cu care ai innodat prietenii si adversari care ti-au innodat picioarele de-ai cazut direct in cur, strangeri de maine, ruperi de maini, fete care vin la tine dupa meci zambind timid si te intreaba daca X-ulica are prietena. Dar, de fapt…

…as putea sa incep cu diversele titluri pe care le-am castigat de-a lungul vremii. Si ma gandesc ca ar fi pacat sa va plictisesc cu cele traditionale, asa ca ma voi rezuma la cele mai iesite din comun.
Cred ca am meritat titlul de “Cea mai tare porecla” cu neuitatul “juma de metru in picioare pe scaun”.
Sau nu am cum sa nu fiu indreptatit la titlul de “Ghinionist Sef” avand in vedere ca mi-am luat 2 pumni nevinovat. Prietenul meu, Valau, se certa cu cineva aflat in fata noastra si cand respectivul n-a mai suportat si s-a intors sa ne cafteasca, l-a vazut pe Valau aflat la inaltimea celor 2 metri ai sai si i s-a parut mult mai la indemana sa ma loveasca pe mine. Ii multumesc si pe aceasta cale lui Valau care mi-a declarat ulterior ca ar fi sarit cu drag sa ma apere daca nu era pe jos de ras.
Dar cred ca titlul de care sunt cel mai mandru este “Spectatorul din teren al Anului”. Asa m-am simtit cand am jucat impotriva unor viitori jucatori de NBA: Baron Davis, Jermaine O’Neal si germanul Dirk Nowitki (campion NBA & Finals MVP Cu Mavericks in 2011). Si, da, e mult spus despre mine ca am jucat ceva in meciurile alea.

Mai bine va povestesc despre un turneu cu echipa nationala de juniori la Timisoara. Jucam meci decisiv cu Israelul si spre final, scorul fiind foarte strans, m-am hotarat ca asta poate fi momentul meu de glorie. Drept pentru care am tras o aruncare de 3 exact pe langa panou. A doua a fost mai ok, a lovit panoul, doar ca in marginea sa de sus, ceea ce automat insemna minge pentru Israel.
Pe a treia n-am mai apucat s-o arunc, pentru ca de fiecare data cand mingea ajungea la mine, auzeam din tribuna “Nu-i mai dati, ba, lui 13, ca ne mananca meciul!!!”. Asa ca am luat loc pe banca de unde am urmarit linistit victoria si calificarea echipei noastre.

Cum as putea sa uit ACEL speech din vestiar. Il mai stiti pe Al Pacino in “Any given Sunday”? Cam asa a fost si la noi…pierdusem primele 2 jocuri la diferente “relativ mari” si, inaintea celui de-al treilea meci asteptam, ba nu, aveam nevoie de cateva vorbe care sa ne motiveze, care sa ne dea acel ceva in plus si sa ne faca sa ne dam viata pe teren. In linistea deplina a unui vestiar dezorientat, antrenorul a intrat, s-a pus in mijlocul nostru si a rostit cele 9 cuvinte magice: “Hai sa nu ne facem si azi de cacat!”

Ar fi pacat sa nu pomenesc de Sala Polivalenta din Gaesti. Avea 2 caracteristici unice in lume, tind sa cred. Se afla in incinta unei puscarii…ok, “scoala de corectie”. Si, spectatorii prezenti in sala, “elevii” scolii sustineau in mod egal si echitabil ambele echipe, oricare ar fi fost ele. Nici macar nu-si puneau problema ca ar putea huidui pe cineva.
“Dascalul” lor era un tip caruia i se spunea “Colonelul”…avea palma cat capul meu desfasurat si nu se jena in niciun fel sa o foloseasca ori de cate ori i se parea lui ca spectatorii devin prea patimasi. Asta se intampla de obicei de la incalzirea echipelor.
A, da, iar pe laterale, sala se termina in pereti. Nu o data, am vazut cu ochii mei cum un jucator al echipei gazde s-a folosit de o pasa cu peretele pentru a depasi un adversar. V-am zis ca era un loc unic.

Am prins destul de multe deplasari in strainatate cu echipa nationala. Indiferent unde ar fi fost turneul, nu faceam mai mult de 2 -3 ore. Pana la Ploiesti. Pe bune, eu cred ca autocarul nostru era ala a lui Fred si Barney doar ca ii pusesera o podea si un motoras de masina teleghidata.
Oriunde ar fi fost turneul si oricate zile ar fi durat el, noi plecam mereu cu minim 5 zile inainte si ajungeam cu cu 30 minute inainte de meci. Bine, adevarul e ca si mergeam departe de tara: Croatia, Slovacia, Ungaria.
N-am vazut avion cat am fost la echipa nationala. Dar am vazut Europa. De fapt, cred ca am vazut-o, pentru ca la cat fum inhalam in autocarul ala, eram toata ziua ametiti…dar foarte voiosi.

Dar cea mai frumoasa amintire legata de baschet s-a intamplat, normal, dupa ce m-am lasat. In dimineata in care ma pregateam sa plec cu Iulia la Campionatul Mondial de Baschet (pentru voi, cei naivi si draguti, o sa adaug ca in calitate de spectator) din Turcia, in 2010, am aflat ca il vom avea pe Mark.
Trebuia sa fie cea mai frumoasa saptamana de baschet din viata mea. S-a dovedit a fi cea mai stresanta saptamana de vreodata din viata mea.
As retrai-o oricand cu placere. Oricand.

6 Comments

  1. Salut Alexei
    Mi-a placut mult ce ai scris. Interesant pentru mine sa inteleg cum ai vazut tu toti acei ani…. multi ani.
    Gaiestiul era deosebit mai ales ca nu aveau vestiare si te schimbai in tribune printre ” elevi” si cred ca erau/ sunt singurii cu panouri din sticla in care am reusit sa ma si tai. In aceeasi nota as mentiona Fieniul unde la pauza jucatorii beau tuica nu apa , Sala Sporturilor din Alexandria unde am tras un frig de ne-au binganit creierii in cap chiar daca am jucat cu treningul pe sub echipamentul de joc sau Giurgiu unde meciul dura atat cat trebuia echipei gazda sa castige.
    De departe , turneul din Germania la care am mers cu Bigu Giurgiu va ramane pentru mine de poveste. Noroc cu biscuitii lui Mircea ,ca muream de foame in grija Federatiei care alocase bani pentru doua zile de drum si noi am facut aproape patru. Ma intreb si acum daca autocarul Federatiei a prins vreodata 100/ora?
    Spre deosebire de tine eu cred ca nici macar nu ” m-am nascut talent” dar sigur “am murit” speranta.
    Ionut

    • Salut Ioane, tin minte, ca si tine, fiecare sala in parte :). Majoritatea povestilor sunt insa savuroase pentru noi, cei care le-am trait :). Tare turneul in Germania, tare biscuitii, tare autocarul. Ce zici, l-au casat? 🙂

      • Salut Alexei
        De ce sa te mint, mi-ar placea sa ma duc la un muzeu sa ma uit la acel autocar sau cel putin sa i-l prezint lu’ fimea. Sper insa sa nu il fi casat cu tot cu sofer care de cat a condus atunci, trebuie ca s-a “sudat” de scaun.
        In rest, cand ma mai gandesc la acele vremuri ma apuca un rasu/plansu.
        Ce zici, daca e casat pe undeva, or mai fi din biscuiti inauntru?
        Ionut

        • Ioane, pe mine nu ma cred colegii mai tineri de la birou cand le povestesc lucruri din “tineretea” mea, asa ca nu m-astept sa se intample asta cu Mark :).
          Iar biscuiti rataciti prin autobuzul ala (aata e denumirea corecta, nu autocar) n-au cum sa mai fie. Au scotocit urmatorii dupa noi care si-au petrecut o saptamana in el pana in Bulgaria, probabil :).

Leave a Reply to Octavian( Ionut) Cancel reply

Your email address will not be published.


*