
Am citit în weekend Cu ultima suflare, cartea lui Paul Kalanithi. Paul a fost un neurochirurg la Stanford care a descoperit la 30 și ceva de ani că suferă de cancer pulmonar. A mai trăit 22 de luni după aflarea diagnosticului, concentrându-se pe scrierea acestei cărți în care povestește experiența sa din momentul aflării veștii și a înțelegerii faptului (era, totuși, un neurochirurg foarte bun) că urmează să moară mai degrabă mai curând decât mai târziu.
Nu a apucat să termine cartea care și așa este de-a dreptul impresionantă. La fel și acest filmuleț cu Paul. Pe mine însă m-a impresionat cel mai tare cuvântul de final scris de soția sa, Lucy, după moartea lui Paul. Nu este un omagiu adus omului iubit ci o trecere în revistă, destul de precisă și obiectivă (și Lucy este doctor) a ultimelor zile din viața lui Paul și a celor de după.
Într-o zi de luni, 9 martie 2015, aflat în spital cu tot felul de complicații induse de plămânii săi care nu mai funcționau, Paul și-a dat masca jos și i-a spus soției Sunt gata!. Au urmat decuplarea de la aparate și introducerea morfinei în perfuzii pentru atenuarea durerilor. Și câteva ore, destul de multe, în care toată familia a stat lângă el, care devenise inconștient, celebrându-i viața, mulțumindu-i pentru ce a fost și asigurându-l de toată dragostea lor.
Într-o discuție cu o prietenă de acum vreo două săptămâni ea mi-a spus că fiind în preajma unui om foarte bolnav care refuza să mai mănânce pentru că-și dorea să moară, un membru apropiat al familiei i-a spus:
– E nevoie de curaj pentru a lupta să trăiești!
Iar prietena mea i-a răspuns:
– E nevoie de foarte mult curaj și pentru a alege să mori cu demnitate!
Toată povestea aceasta cu Paul și cu felul în care a murit mi-a adus aminte, azi noapte târziu, de scrisoarea lui Narcis către Alexandru, fiul său rănit în Colectiv, dar care nu a murit în Colectiv, ci în nebunia care a urmat acestei tragedii. (aici, dacă l-aș întreba pe Narcis, el mi-ar spune să folosesc „în genocidul de după Colectiv”). Nu cred că am citit ceva mai trist în viața mea, în aceeași măsură în care nu știu dacă am citit ceva mai curajos. Alegerea lui Narcis de a împărtăși cu lumea asta mare acel moment extrem de personal, acele ultime ore cu băiatul lor, dovedește ce fel de om este și cât de norocoși sunt Alexandru și Teodora să aibă un astfel de tată. De ce? Fără a avea o cifră sau măcar vreo certitudine, pot afirma fără nicio teamă că aș putea greși că, în timp ce pe mulți acele cuvinte ne-au impresionat enorm, pentru alții au însemnat Salvarea. Să vezi, să citești că nu ești singur, că și altul trece prin ce treci sau ai trecut tu poate fi elementul care te face să alegi să încerci să mergi mai departe când tot ce-ai vrea ar fi ca totul să se sfârșească pentru a opri durerea care a devenit insuportabilă de prea multă vreme.
Vă vine să credeți că duminică se împlinește un an de la incendiul din Colectiv? Vă vine să credeți toate alegerile făcute în ultimul an de atât de multe persoane? Vă vine să credeți că puși să se joace de-a Dumnezeu, unii poate (nu am nicio calitate să dau vedicte, ci doar să-mi exprim o părere) și-au pus imaginea de moment înaintea vieții altora?
Paul Kalanithi povestește în prima partea a cărții, cea despre formarea sa ca neurochirurg, că indiferent că vor sau nu, toți doctorii fac alegeri de viață și de moarte legate de pacienții lor. Și că întotdeauna, dar ÎNTOTDEAUNA, indiferent ce veste trebuie să le dea aparținătorilor, atunci când vestea, soluția sau verdictul sunt date cu empatie, cu înțelegerea faptului că o familie se află la răscruce și că tu știi cel mai bine care ar fi drumul de urmat și că trebuie să-i ghidezicu blândețe într-acolo, nu să-i arunci pur și simplu, familia primește mai ușor vestea, soluția, verdictul, orice ar însemna acestea.
Ori, indiferent ce au făcut sau n-au făcut unii în acele zile nebune de noiembrie 2015, sigur n-au ales s-o facă cu empatie. Nici atunci, nici după și nici acum, la aproape un an.
Și uite așa, ajungem la noi, cei norocoși. Cei care nu avem de făcut niște alegeri atât de grele precum Paul și Lucy Kalanithi sau ca Narcis Hogea și familia sa și mulți alții ca ei. Și noi facem zeci de alegeri zilnice (mult mai banale și neimportante): Cu ce mă îmbrac? Cu ce merg la muncă? Chiulesc azi de la școală sau nu?
Dar tot zilnic, fiecare dintre noi poate alege ca într-o anumită situație (mai banală sau mai importantă) să dea dovadă de bunătate. Să facă un bine doar pentru că poate, nu pentru că trebuie sau pentru că „așa dă bine”. Ce alegem noi? Habar n-am, asta e o întrebare la care fiecare trebuie să ne răspundem de fiecare dată.
Eu pot să vă răspund, citând dintr-o altă carte citită de curând: Minunea, de RJ Palacio, despre un copil cu fața desfigurată din cauza unei mutații genetice, care încearcă să se integreze într-o școală normală…vă sună cunoscut subiectul?
Spre finalul cărții, directorul școlii spune într-un discurs ceva de genul (îmi cer scuze, citez din memorie): Secretul este ca fiecare să fie un pic mai bun decât este nevoie. Toți suntem buni pentru că este nevoie. Dar lumea asta ar fi un loc minunat, dacă fiecare ar face un pic mai mult decât trebuie.
Da, bunătatea este o alegere la îndemână. Tu cât de des o alegi?
surse foto: http://paulkalanithi.com; Narcis Hogea
Leave a Reply