29 de ore (din viața unui părinte)

Miercuri, 6 februarie

Ora 18: Îmi sună telefonul. Este numărul unuia dintre colegii lui Mark cu care este el plecat la turneul de baschet de la Târgu Mureș. Răspund:
Ce faci, iubitule?
– Tati? îl aud că-mi spune plângând.
– Ce s-a întâmplat???
– Mă doare rău gâtul…vino să mă iei!
Am intrat pe modul: Copilul este în pericol, trebuie să faci CEVA!
Da, iubitule, mâine dimineață sunt la Tg Mureș și te aduce tati acasă, ok?
– Ok, a zis plângând în continuare și i-am pasat telefonul maică-sii.

Ora 18:05: Îl sun pe Andrei, organizatorul unui eveniment pe care urma să îl prezint a doua zi, pe seară.
– Andrei, vezi că tre’ să plec la Tg Mureș unde e Mark să îl aduc înapoi căci e bolnav copilul.
– Ok, zice Andrei, tată și el.
– Ajung la eveniment, dar te rog să printezi tu ce e de printat.
– Da, du-te liniștit, nu-ți bate capul. Drum bun!

Ora 18:10: Iulia vorbește cu antrenoarele lui Mark și le explică ce trebuie să facă peste noapte, ce să aibă la îndemână.

Ora 19:00: Mergem la mall, la un film, căci știind că suntem fără copil până sâmbătă, ne făcusem tot felul de planuri.
În timpul filmului, Iulia iese de mai multe ori să stea de vorbă cu Mark, să-l liniștească și cu antrenoarele lui.

Ora 23:00: Ajungem acasă. Îi spun Iuliei că mă culc în sufragerie, ca să n-o trezesc la 4, când îmi pun ceasul.
Mă apuc să rezolv tot ceea ce-mi propusesem să rezolv joi dimineața.

Ora 23:55 Mă culc.

Miercuri, 7 februarie

Ora 04:00: Sună ceasul. Mă ridic din prima, fără nicio problemă, fără vreun gând de a mai lenevi.

Ora 04:05: Realizez că e foarte frig în casă. Uitasem să pornesc centrala. Noroc că nu s-a prins Iulia, sper eu. Era un pic răcorică, pe la vreo 17 grade, așa. 🙂

Ora 04:45: Ies din casă, mă sui în mașină și plec spre Tg Mureș.

Ora 08:10: Mă sună Mark:
– Da, iubitule?
– Când ajungi?
– Waze-ul îmi arată că pe la 9 juma’.
– Ok, p..
– Stai așa, la ce Hotel stați?
– Ăăă, nu știu, întreb și te sun înapoi.
– Ok.

Ora 08:12: Mă sună Mark:
– Stăm la Hotel X.
– Ok.
– Deci pe la cât ajungi?
– Tot la 9 juma’ îmi arată Waze-ul.

Ora 08:37: Mă sună Mark:
– Pe la cât ajungi, tati?
– Te simți rău?
– Nu neapărat, dar vreau să vii să mă iei.
– Vin, uite, cred că ajung în vreo 50 de minute.
– Ok.

Ora 09:20: Mă sunâ Mark:
– Unde ești?
– Mai am 10 minute și ajung.
– Cât? 30?
– Nu, 10.
– Ok.

Ora 09:27:
– Tati, nu am înțeles în cât timp ai zis că ajungi?
– Sunt jos, în fața hotelului.
– Yeeeeey!

Ora 09:28: Îl văd. E praf. Îmi știu copilul când e puțin bolnav sau când e ceva mai nasol. Acuma e una din dățile în care e ceva mai nasol.

Ora 09:50: Plecăm spre casă. Îl întreb cum a fost la meciuri, cum s-a distrat etc. Îmi povestește, dar nu cum face de obicei, cu un debit verbal d neoprit. E bolnav. Aș vrea s-o iau la fugă și, cumva, făcând asta, să îi iau eu toată durerea.

Ora 10:15: A adormit. În următoarea oră mi-a sunat telefonul de câteva ori, cu treabă. Am scris scurt: Cu Mark în mașină, e bolnav, doarme. Revin eu.

Ora 13:30: Mă consider un norocos. Am pierdut doar 30 de minute la Bușteni, într-o zi de joi. Eu cred că cine va face autostrada până la Brașov va intra în cărțile de istorie ale României, alături de marii domnitori din trecut. Nu e glumă.

Ora 15:00 Ajungem acasă. Îl ia maică-sa în primire. Eu mă apuc să rezolv ce mai am de rezolvat.

Ora 16:00: Vine doctorul. Amigdalită. Tratament 5 zile. În casă până duminică. Nasol. Măcar știm ce e. Măcar nu e gripă, vorba doctorului.

Ora 17:30: Plec spre eveniment. Ajung acolo și mă pun pe o canapea mult prea confortabilă în raport cu oboseala mea. Dă, Doamne, să nu adorm, ar fi jenant!

Ora 19:00: Începe evenimentul. Iese mișto. Adică speakerii sunt mișto. Nu știu cum am fost eu. N-am adormit, așa că pot considera că am prestat corespunzător. Mă rog, având în vedere că…

Ora 22:00: Plec spre casă. În metrou mă gândesc la ultimele douăzeci și ceva de ore din viața mea. Sunt un tată, fost sportiv, care atunci când copilul său pățește cev ușor, îi zice: Hai, sus, c-avem treabă! Mi se pare că un copil dă atâta importanță unei căzături, lovituri etc, câtă importanță sau după cum reacționează părintele. Cu toate acestea, când mi-am auzit copilul plângând la telefon, s-a activat în mine instinctul de apărare a puiului. El era în pericol și avea nevoie de mine. Restul…mailuri, meeting-uri, eveniment, erau detalii pe care dacă puteam să le rezolv, le rezolvam, dacă nu…aia era, nici măcar nu contau. Am calculat că în acea zi am făcut practic un drum până la Salonic și încă niște lucruri pe lângă. Și m-aș fi dus și mai departe, dacă era nevoie. Nu e o laudă de sine, este o realitate cu care toți părinții ne confruntăm la un moment dat. Și nu o facem pentru că trebuie. O facem pentru că în momentul acela, nimic altceva nu mai contează. Nimic. Până nu ne știm copilul în siguranță, nu mai suntem oameni. Adică mai putem funcționa, dar mintea noastră e în altă parte. Devenim,după caz, supereoi sau bestii, depinde ce e nevoie în acele momente pentru a ne ști copilul în siguranță, pentru a-l feri din calea pericolului și a-l aduce în “peștera” noastră, unde totul poate reintra la normal. Nu știu dacă e bine sau e rău. Știu doar că așa este.

Ora 23:00: Mă bag în pat. Surprinzător pentru mine, îmi mai ia vreo 30 de minute să adorm. De unde trag concluzia că a fot o zi “ușor” stresantă. 🙂

8 Comments

  1. Da, s-ar putea să ai dreptate. Pare că n-a fost cea mai inspirată idee pe care am avut-o. 🙂 Lecție de ținut minte. Spor în toate!

  2. Sunt de ceva timp follower pe FB. Citesc si blog. Am mixed feelings ref postarea asta. A iesit cu expunere nedorita dupa ce a scris Zoso. Chiar daca el a bagat pe hatereala, dar are un punct totusi..parerea mea e ca speta merita 2-3 randuri cu mult mai putine detalii. Asa, scopul final al mesajului (“prin ce greutati si provocari trec ca parinte”) se dilueaza atunci cand lumea citeste: “si am mers la film si apoi am dormit seara”. Eu nu pretind sa fiu nu stiu ce parinte de model, dar in sezonul asta al virozelor din ultimele 3 luni am bagat multe nopti nedormite langa piticii ultra-febrili, 2 din ele in acelasi pat de spital, si nu m-am gandit sa fac o postare pe Fb legat de asta. Asa ca e cumva o nealiniere intre “tb sa fac CEVA” si “aveam bilet la film” care ar cam cere o postare cu alta concluzie aparenta.

    • Salut, Răzvan, îți respect punctul de vedere. Așa cum am mai spus, după ce am discutat cu el și cu antrenorii lui și am luat decizia de a pleca a doua zi dimineață (nu-mi place să conduc noaptea, mi se pare f riscant), am încercat să avem o seară normală, nu să stăm în casă. După cum am scris și în text, am fost permanent în legătură cu el i cu antrenorii pănă noaptea târziu. Dacă ar fi să mai fac o dată, aș face-o la fel. Și aș scrie la fel, mi se pare că parentingul fiecăruia e așa cum e, uneori apreciat de alții, alteori blamat. Uneori cu decizii mai bune, alteori mai discutabile. Dar mi se pare important să prezint lucrurile așa cum au fost, cum le-am gândit și să le discutăm aici. Ceea ce fac cu plăcere cu tine. Măcelul care e la zoso pe blog e nemeritat, mai ales că s-au luat și de Mark.

      • Thx. Am citit si ce i-ai scris lui Zoso ca reply. El a atacat cu hatereala (e brandul lui) cateva elemente din fond iar tu ai raspuns, ca aici, tot pe fond. Eu, insa, faceam un argument si pe forma, respectiv nu as fo dedicat intamplarii un articol intreg, cu titlul asta ce denota dificultatile si provocarile prin care trecem zilnic ca tati (eu am 3 copii mici, stiu cum e :)) ci as fi lasat a 30% din continutul scris initial si cu mai putine detalii (inclusiv celebrul, deja, film). Mi s-a parut doar un less-inspired PR move dpdv forma continut si utilitatea subiectului in propagarea conceptelor si ideilor pe care ti-ai construit notorietatea. Asta e, e pana la urma o experienta de invatare: expunere publica a tuturor intamplarilor si gandurilor din viata de familie nu are cum sa fie vreodata o arma cu un singur tais..

  3. … si daca tot s-a intamplat, hai sa punem pe blog sa facem un pic de trafic si stoarcem cateva lacrimi de la mamici bune de consolat.

  4. Te suna fi-tu ca e bolnav. Tu mergi la film si apoi dormi linistit pana a 2 a zi? Esti animal? Wtf. Care e motivu pt care nu ai plecat spre el sa il iei acasa la 5 minute dupa ce te-a sunat? Mai si scrii o postare inchinata prostiei tale. Esti cel mai tare tata ca ai mers a doua zi sa iti iei copilul bolnav. Ma intreb ce ai fi facut daca nu erai cel mai tare tata, in capul tau? Nu mergeai deloc?

    • John, a fost o decizie conștientă de a nu merge. Vezi tu, mie nu-mi place să conduc noaptea, nu îmi este deloc confortabil. Și, vorbind cu el, cu copilul, cu antrenorii lui, mi-am dat seama că situația nu era atât de gravă încât să necesite plecarea mea în acel moment. Dacă mi-ar fi spus “VREAU SĂ VII ACUM PENTRU CĂ ÎMI ESTE FOARTE RĂU!”, m-aș fi suit în mașină, noaptea sau ne-noapte. Așa, am zis că e mai bine pentru toată lumea să merg să conduc 700 de kilometri pe zi, odihnit. Văd că ție ți se pare o prostie ceea ce am făcut, lucru pe care pot să îl accept ca fiind o opinie valabilă. Eu sunt foarte mulțumit cu decizia mea: copilul a ajuns acasă în siguranță și acum este sănătos și ok. Pe viitor, chiar dacă ai o opinie diferită de a cuiva, poate încerci să ți-o exprimi altfel, nu ajută pe nimeni să devii atât de agresiv, zic eu. O zi bună îți doresc.

Leave a Reply to John Cancel reply

Your email address will not be published.


*