Visul american

Dacă visele sunt vreun barometru al sănătății noastre mentale, atunci pot să stau linișit: nu mai scap. Visele mele sunt atât de ciudate și de alambicate încât nu mi le pot povesti nici măcar mie însumi. Pe bune, am încercat de câteva ori să redau cu voce tare ce am visat și am vrut să sun la Urgențe să le zic că e unu’ nebun lângă mine și ar fi bine să vină să-l ridice repejor.
Cel mai simplu vis al meu, cu o oarecare noimă, ar suna cam așa: merg pe o frânghie la mare înălțime, ținând în brațe un copil care nu e al meu, dar e al meu. Valurile vin din cer și trec pe lângă mine încărcate de portocale. O maimuță apărută de nicăieri mă strigă pe numele meu Jockos și apoi îmi spune ceva în suedeză. Și nici măcar n-am ajuns la partea ciudată. Partea ciudată e că îi răspund și eu în suedeză, iar eu nu vorbesc o boabă suedeză!!!!

Acestea fiind zise, am totuși un vis de acum câțiva ani care poate fi povestit și care va demonstra, încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu sunt doar un chip superb pe un corp sculptat, ci și un om cu o inteligență și o perspicacitate ieșite din comun…

Sunt la New York, spre seară, în centru.
Străzile sunt pline de oameni. Merg grăbit, căci sunt urmărit. Nu știu cine sunt, nu știu ce vor de la mine, dar știu că mă urmăresc. Și după cum arată, trebuie să fie de la FBI, CIA sau, și mai nasol, NSA. Toți sunt îmbrăcați în niște costume impecabile și toți poartă pălării. Pălăriile ca pălăriile, dar costumele alea cambrate sunt beton, iar eu mor de oftică pentru că sunt îmbrăcat destul de ponosit și nimeni nu ține vreodată cu Ponositu’.

Îi simt cum se apropie de mine, cum mă înconjoară. Intru în panică, nu mai știu ce să fac. Apoi, în fața mea, mi se arată salvarea: un restaurant rusesc. Ăștia sigur nu mă lasă pe mâna americanilor. Mă duc grăbit spre intrarea restaurantului și în vitrina mare văd că înăuntru e o mare petrecere, toată lumea e ridicată de la mese și dansează o horă imensă.
Intru. Băga-mi-aș! Urmăritorii intră și ei. Au tupeu! Încep să mă strecor prin și pe dedesubtul horei, dar orice aș face, nu scap de ei. Când simt că voi fi capturat în curând, îmi vine ideea genială: îl ochesc pe masculul alfa al petrecerii, Tătuca, cel care conduce hora. Mă îndrept cu pași mari spre el și când ajung în dreptul lui îi zic cu cel mai neaoș accent rusesc de care sunt în stare:
– Hielp, diei ar ămericăns!

Mă trezesc instantaneu râzând în hohote. Bine că nu m-am făcut spion, căci marea mea strategie de evadare a fost să îl imit foarte prost pe unu’ ca John Malkovich jucând un rus americanizat, sperând ca, văzând că sunt unul de-al lor, Tătuca să nu mă dea pe mâna costumaților. Cred că aș fi putut scăpa doar pentru că și urmăritorii mei ar fi căzut la pământ, râzând de imbecilitatea mea.
Așa că pot trage o singură concluzie: sunt totuși doar un cap superb pe un corp sculptat și trebuie să mă mulțumesc doar cu asta!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*