Viață de părinte suporter

Vai de capul meu ce pare să mă aștepte!

Ieri după amiază, canalul de youtube al Federației Române de Baschet a transmis, în direct de la Mangalia, derby-ul dintre echipele Dan Dacian Albastru București și Deceneu Tulcea. După o luptă strânsă și un prim sfert terminat la egalitate – 0:0 – echipa bucureșteană s-a impus greu, dar meritat (asta e de la mine), cu scorul de 7:5.

Mulți dintre voi zâmbiți larg după ce ați citit paragraful anterior, așa cum aș face și eu în locul vostru. Doar că eu nu sunt în locul vostru, ci sunt în papucii părintelui unuia dintre jucătorii de la Dan Dacian Albastru. Măi, oameni buni, eu nu am crezut că o să fie așa de greu! Și nu mi-ați spus niciunul.

Deci când s-a făcut ora de începere a meciului, mi-am luat soția și laptopul (nu sunt convins că în această ordine), l-am pus pe canapea, iar noi doi ne-am așezat pe jos, în genunchi aș îndrăzni să adaug, și ne-am uitat pe un ecran la copchilul nostru frumos și la coechipierii lui.
Acum, voi trebuie să înțelegeți un lucru: eu sunt fan sport și mă uit și m-am uitat la foarte multe meciuri importante: de la meciurile Generației de Aur de la începutul anilor ’90, la finale de NBA, Campionate Mondiale și Europene de baschet, finale de Olimpiade etc. (în 2016 m-am trezit în mijlocul nopții pentru a avea șansa să le văd live pe fetele noastre de la scrimă cum iau aurul olimpic). Deci, pot spune liniștit că am văzut ceva meciuri tensionate la viața mea și am avut destule emoții în niște zeci de ani, urmărind diverse transmisiuni sportive.

Pfoai de capul meu, dar emoții ca la meciul de ieri, repet: între Dan Dacian Albastru și Deceneu Tulcea! nu cred că am mai avut vreodată. Știți voi filmulețele alea virale cu suporteri filmați în casa lor care se comportă ca niște copii, de râde toată lumea de ei? E, fix așa am fost noi aseară: ne-a stat inima la ratările alor noștri și am răsuflat ușurați la ale lor, am sărit în sus la coșurile băieților noștri și am aplaudat cu juma de mână la ale lor, am numărat secundele și am țipat la arbitrii de dincolo de ecran să fluiere odată finalul meciului.
Și toate astea în timp ce ne vedeam minunea cum făcea diverse chestii pe acolo, inclusiv niște căzături pe jos, de am zis că maică-sa intră în laptop ca să se ducă la copil.

Și ăsta a fost doar un meci. Dacă o să-i placă baschetul și sportul în continuare și vor urma multe altele…multe alte sute de astfel de momente, eu ce mă fac? Cum naiba gestionez această situație? Pentru că mi se pare un consum emoțional atât de mare! Ieri, pentru prima oară, am înțeles ce simt părinții care își așteaptă copiii să iasă de la un examen important, în condițiile în care nici nu știu nimic de ei, vreme de două sau trei ore., că noi măcar îl vedeam pe un ecran.

Și, da, pentru că am fost și la fața locului, pot spune că e mult mai simplu să fii acolo, decât acasă, la televizor. La fața locului, mie, cel puțin, îmi vine mult mai ușor să mă conțin. Acasă, în intimitate, unde știu că nu mă vede nimeni…zici că intră Bob din Twin Peaks în mine în unele momente. Și vreau să repet, că poate ați uitat între timp: a fost un meci între Dan Dacian Albastru și Deceneu Tulcea. Atunci când va ajunge să joace meciuri cu miză reală…poate ar fi bines ă mă apuc de-acum de ceva meditație, cred că nicio terapie n-ar strica.

Nu știu cum e să fii suporter înfocat al unei echipe, să simți că trăiești pentru culorile clubului tău. Dar am descoperit cum e să fii părinte suporter. E greu tare, frații și surorile mele! E al naibii de greu! Și ăsta pare să fie abia începutul!

Credit foto: mulțumesc frumos, Bogdane, că l-ai prins exact în momentul aruncării! 🙂

2 Comments

  1. mulțumesc pentru mesajul de prevenție, mă ajută, chiar dacă nu asta voiam să aud. 🙂 Ok, știam că asta mă așteaptă, dar nu cred că voi fi vreodată pregătit. Felicitări pentru titlul obținut!

  2. :))) nu e ceea ce vrei sa auzi dar o sa fie din ce in ce mai intens..iti spun eu din experienta ca mama a unei fete de la DD portoclaiu U12F, fete care tocmai ce au castigat alaturi de baieti aurul…daca in grupe a mai fost cumva…de la optimi in colo fiecare meci a fost ca o finala…era totul sau nimic…:))…nu, nu pot sa iti spun ca te vei relaxa pentru ca nu o sa o faci…anyway..ori mergi la teren, ori te uiti de acasa..nu in public, nu la birou…asta daca vrei sa nu isi schimbe oamenii impresia despre tine 🙂
    Deci, da,stiu ce zici si asa o sa fie…ceai de tei nu am incercat dar poate fi o varianta 🙂

Leave a Reply to Alex Cancel reply

Your email address will not be published.


*