Viața altora ne trezește la viață

Ne place să fim nemuritori. Sau cel puțin să ne credem așa. Și să credem că suntem de neînlocuit. Noi ăștia tineri și în putere cam așa ne simțim. Suntem la vârsta la care mulți am reușit să ne îndeplinim multe din visele copilăriei.
Avem un job bine plătit unde șefii ne fac toate poftele de frică să nu plecăm la concurență, iar subalternii se uită în gura noastră de parcă ar vorbi Duhul Sfânt. Avem o casă pe numele nostru, mult mai mare decât cea în care am copilărit și mobilată cu stil. Avem o mașină. Sau mai multe. Plecăm în vacanțe despre care citești doar în reviste. Mâncăm în cele mai bune restaurante unde putem merge oricând fără rezervare pentru că suntem prieteni cu unul dintre patroni. Și avem certitudinea că suntem frumoși și deștepți, nu pentru că zicem noi, ci pentru că auzim asta de la alții în fiecare zi.
Ce mai avem? A, da, o familie: soț sau soție, unul sau mai mulți copii, părinți, frații sau surori. Probabil ca și vreun unchi sau mătușă, da’ cine a mai vorbit cu ei în ultimii ani?
Pe scurt, avem o viață perfectă. De fapt, e chiar mai bine: e așa cum ne-am imaginat-o, cum ne-am dorit-o. Bine, daca e să fim cârcotași, am putea recunoaște că petrecem mult prea mult timp la birou. Că de fapt nu ne trebuie nici măcar o mașină pentru că am ajunge mult mai repede cu metroul. Că cea mai frumoasă vcanță de care ne amintim e aia în care s-a întâmplat ceva deosebit și nu aia în care am fost nu știu unde. Că ne e dor să mâncăm corcodușe din copac cu prietenii din copilărie. Și că uneori nu ne simțim deloc deștepți și cu atât mai puțin frumoși. Ba din contră. Dar nu, nu suntem cârcotași. Asa că da, avem viața pe care ne-am dorit-o.

Și apoi se întâmplă ceva. Dacă suntem norocoși, nu ni se întâmplă nouă. Ci cuiva suficient de apropiat cât să ne afecteze și pe noi. Un accident grav, o boală cumplită, un cancer, un infarct, o pareză, un atac cerebral, o moarte.
Și atunci ne lovește. Ne lovește așa cum lovește trenul o mașină al cărei șofer nici măcar n-are habar că se află pe șine. Nu, nu ne lovește cum că n-am avea viața pe care ne-am dorit-o. Ne lovește că avem exact viața pe care ne-am dorit-o. Doar că lucrurile pe care ni le-am dorit până acum câteva clipe nu prea contează.

Ne lovesc atât de multe lucruri deodată: despre jobul nostru la care suntem buni doar pentru că am devenit un fel de sclavi bine plătiți (“ sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit” obișnuiește să spună Bogdan, pe bună dreptate), despre casa noastră mult prea mare în care nu prea ne simțim acasă pentru că am făcut-o “cum trebuia” și nu cum ne-am fi dorit, despre mașinile noastre pe care le schimbăm la câțiva ani pentru că de ce nu?
Dar cel mai tare ne lovește gândul la oamenii dragi nouă. Și la toate momentele pe care le-am ratat pentru că eram prea ocupați să facem altceva “important”. Ne lovește că ne-a crescut copilul și nu știm când, că ne-au îmbătrânit părinții și nici nu ne mai aducem aminte când am stat de vorbă cu ei. Nu așa, pe fugă, cum facem de obicei. Ci cu plăcere și interes real.
Ne lovește că ne-am îndepărtat de un prieten drag și nici nu mai știm de ce. Până ieri ziceam că sigur e din cauza lui, dar azi nu mai suntem atât de siguri. Sau că mătușa cu care ne plăcea să ne jucăm în copilărie a încetat să ne mai sune de vreo 3 ani pentru simplul motiv că n-aveam niciodată timp de ea.

Drama altora ne trezește din starea de autosuficiență în care ne-am băgat ca un urs care se bagă într-o peșteră să hiberneze. Teoretic, ursul e viu. Practic, nu.
Ne dăm seama că ne concentrăm pe lucruri care, de fapt, nu prea contează. Și care nici nu ne plac așa de mult, acum că ne gândim. Dar pe care ni le-am asumat pentru că….nici măcar nu mai știm de ce.

Dar important este că ne trezim. Chiar dacă e nevoie de o dramă, ne trezim. Și ne promitem că noi n-o să ajungem precum Cutărică care a pățit nu știu ce înainte să apuce să facă Lucruri. Și pentru o perioadă chiar ne străduim. Plecăm mai devreme de la birou, petrecem mai mult timp în familie și cu prietenii. Îi sunăm mai des pe-ai noștri și îi și vizităm mai des.

Doar că, nu știu de ce, trezirea asta nu apare să aibă un efect permanent. Precum ursul, la un moment dat ne dăm seama că tot mai bine e să hibernăm. O iarnă sau poate mai mult. Poate că ni se pare mai simplu. Sau poate că îi vedem pe mulți alții în jurul nostru că fac asta încât începem să avem îndoieli cum că “schimbarea” era ceea ce ne trebuia. Că parcă totuși ăia la muncă nu mai sunt dornici să ne asculte părerile. Și oamenii care ne ridicau în slăvi ieri, azi îl ridică pe altul. Despre care știm sigur că e mai prost ca noi. Iar asta ne enervează la culme. Plus că, acu’ pe bune, ce atâta timp cu familia? Nu mai bine muncim pe brânci ca să le oferim tot ce își doresc? Timp cu familia, vara la mare și iarna la schi. Asta, bineînțeles, când nu vrem să stăm și noi liniștiți, că doar e și vacanța noastră.

Necazul altora ne trezește la viață. Și dacă asta nu este suficient de trist, nici măcar pentru prea mult timp.
Mie mi se pare că, precum un bolnav cronic (ceea ce uneori cred că și suntem), am avea nevoie în mod regulat de un necaz al altcuiva ca să Trăim. Problema e că de foarte multe ori și până să ne dăm seama, altcineva ajunge să se trezească ca urmare a necazului nostru.

4 Comments

  1. Continuare…..
    .. mi se pare ca poate fi maine acest ” forever”. Cam scurt!….
    Am si o dilema: auzisem cum ca pe la 40 barbatii incep cu masini decapotabile, alearga dupa junioare, etc.. Nu ca te apuci de Fizica Cuantica si Filozofie.
    Oi fi gresit eu ” drumu” pe undeva?
    Oricum, vad ca nu sunt singurul asa ca m-am mai linistit…

    Octav

    • Să trăiești Ioane,

      Habar n-am dacă sunt melodramatic, mie nu mi se pare neapărat, dar știi cum e cu creierul ăsta :). Ce am scris în postul ăsta e o chestiune care mă roade de multă vreme, de când eram mult mai tânăr :), pentru că pur și simplu nu înțeleg de ce oamenii au nevoie de astfel de evenimente ca să se oprească puțin și să se bucure de ceea ce au, indiferent de ce înseamnă asta.
      Fugim ca nebunii după lucruri care, in the end, chiar nu contează.

      Bine, ai dreptate, sunt melodramatic :). Da’ n-am dreptate? 😉

      • Ai perfecta dreptate. Eu cu Mirela am incercat sa schimbam ceva( a nu se intelege ca am reusit in totalitate) acum nu mult timp in urma. La momentul respectiv aveam 4 slujbe: una full time si restu part sau casual. Am cumparat o masina noua( pe care mi-o doream de mult) si in ziua cu pricina Mirela nici nu a venit cand am luat-o ca era prinsa la serviciu, eu am fugit in pauza de pranz si ne-am vazut seara acasa. M-a intrebat: ” ai luat-o?”; zic “Da”; zice” ok ne uitam maine la ea…”masina fiind in garaj.
        Pardon!!! Pai or am ajuns asa de bogati de o masina a ajuns sa fie un fel de ” am luat paine” ori ne-am tampit de tot.
        Am vorbit mult pe tema si ca o concluzie am renuntat la extra joburi si mai merg doar la full time. A fost singurul cadou de care nu m-am bucurat. A fost cu mult mai putin ca bananele de Craciun pe vremea lu’ Cecea.
        Apropos, sunt mult mai bine acum si nici nu am saracit asa cum ma speriasem eu ca se va intampla daca renunt la extra munca.
        In alta ordine de idei nu foarte demult chiar am simtit ca viata e scurta si m-am panicat…
        Ciudat

  2. Salut Alexei
    Foarte adevarat ce ai grait mai sus. Cred ca jumatate din ce avem nu ne trebuie cu adevarat. Pe de alta parte cred ca esti si tu intr-o pasa melodramatica( ti-am citit ultimele postari). Crezi ca se intampla ceva cu noi pe la 40. Ca si pe mine m- a apucat filozofia cu” de unde venim si in cotro ne indreptam” sau “ce e timpul”. Ultima la care contemplam era cat de definit sau indefinit este ” pentru totdeauna”? Nu de alta dar recent( si nu mi se intampla la tinerete

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*