Urăsc grija părintească!

Astăzi, pentru prima oară, pe Mark l-a luat de la școală doamna care ne ajută la curățenie. Și deși școala e la 3 minute de mers pe jos și eu, personal, îi arătasem doamnei unde este școala și Mark știa ce și cum șamd, m-am trezit de dimineață gândindu-mă, stresat, că dacă ceva nu funcționează cum trebuie și rămâne copilul pe la școală?
Sigur, în timpul acesta, creierul rațional îmi tot trimitea mesaje liniștitoare:
– E ok, nu are ce să se întâmple, e doar frica ta de părinte. Mark știe cum arată doamna R. și în cazul puțin probabil în care dânsa nu ar ajunge, o va ruga pe învățătoare să te sune și poți ajunge acolo în 15 minute. Totul e sub control, poți să te relaxezi.
Ceea ce și reușeam să fac. Pentru vreo 10 secunde, până când partea emoțională a creierului îmi transmitea și ea mesajele ei liniștitoare:
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Pe drumul spre casă, la fel. În capul meu se desfășura următorul dialog:
– Dacă s-a întâmplat ceva?
– Ok, hai să vedem: ce s-ar fi putut întâmpla?
– Nu știu. Ceva…nasol.
– Nu s-a întâmplat. Și dacă s-ar fi întâmplat să nu poată să-l ia pe Mark de la școală, el tot ar fi în siguranță și ai fi aflat până acum.
– Ai dreptate.
– ………
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Am mai spus-o, dar nu mă voi sătura niciodată s-o tot spun: știu, din păcate, că până voi muri, indiferent cât de bine vom fi noi, cât de bine va fi el, cât de fericit sau de liniștit îl voi ști, o părticipă din creierul meu (pe care eu o denumesc “creierul părintesc”) va fi mereu…MEREU, în alertă:
– Ce face? E bine? De ce n-a sunat? E bine? Îi e foame? A mâncat? Are aia grijă de el? etc
Faptul că nu voi acționa în vreun fel în urma acestor alarme permanente, cred că mă face un părinte echilibrat. Faptul că am acest reminder permanent, cred că mă face un părinte normal.

Mi se pare că această grijă pentru puii noștri este precum țiuitul din urechi. Nu am suferit de așa ceva, dar am înțeles că deși poți trăi liniștit cu el, după ce te obișnuiești, este extrem de enervant, căci nu poți să-l ignori în totalitate niciodată. Așa, și noi, părinții: odată ce ne lovește apariția copilului și ne trece bucuria supremă, ne dăm seama curând că ceva ne tot sâcâie. Și ne sâcâie și ne sâcâie. Este nenorocita asta de grijă părintească, care se instalează din primele momente: Aoleo, ia uite-l cât de mic e, cum o să supraviețuiască? și nu ne părăsește până la final: Vai de mine, păi și dacă mor eu, el cu cine rămâne? sunt convins că ne spunem și dacă avem 80 de ani.

M-am întrebat adesea dacă nu ne-ar fi mai bine dacă am fi fost progamați precum animalele: să ne apărăm cu tot ce avem puiul, să îl îngrijim și să îl hrănim până devine adult și apoi să ne despărțim pentru totdeauna, fiecare cu haita/familia sa? Căci până la această despărțire, pare că suntem și noi, și animalele, la fel de îngrijorați de soarta lor. Doar că puii de animale pleacă de acasă și plecați rămân, în timp ce puii de oameni pleacă de acasă și părinții nu mai sunt oameni o perioadă. Apoi, când își revin, se panichează când nu sună aia mică de două ori pe zi sau își văd băiatul mai slab cu două kile sau mai știu eu ce.
Și nici măcar nu vreau să încep să vorbesc despre partenerii sau partenerele pe care și le aleg copiii și care nu sunt niciodată (și sunt 99,(9)% sigur că nu exagerez) în totalitate pe placul părinților, căci sunt convins că nu s-a întâmplat vreodată ca o leoaică să se uite la puiul ei și să zică: Cu naiba l-o fi păcălit curva aia s-o ia de nevastă? E, i-a adus antilopa aia gustoasă și a căzut, mânca-l-ar mama, în capcana ei, că a fost pofticios de mic.”

Se spune că orice acțiune umană este ghidată de doar două sentimente: de dragoste sau de frică. Și mi se pare o teorie corectă. Din păcate, când vine vorba de părinți, apare un paradox: deși dragostea pe care le-o purtăm copiilor noștri este, practic, nemărginită, în deciziile pe care le luăm și care îi privesc, acționăm mai des din frică: să nu-i fie foame, frig sau cald, să nu i se întâmple ceva, să nu pună mâna vreo proastă pe ea sau vreun idiot pe ea și tot așa. Habar n-am dacă e bine sau rău, căci până una – alta, această frică ne-a ferit de multe probleme mari de-a lungul istoriei și ne-a făcut să evoluăm, dar este o realitate: ne iubim copiii mai mult decât orice și, ca urmare, ne e o frică mai mare decât orice să nu li se întâmple ceva. Așa că ne facem griji.
Ceea ce n-ar fi, în sine, o problemă. Problema este că ni le facem nonstop. Sigur, putem învăța să trăim cu ele, să ni le internalizăm, cumva. Dar nici nu știu ce e mai enervant: faptul că ele nu vor dispărea vreodată sau faptul că știm că ele nu vor dispărea vreodată.

Da, tre’ să recunosc că din acest punct de vedere, mi-e dor să n-am griji. Și mă enervează teribil să știu că n-o să mai experimentez asta niciodată. Noroc că-l văd pe el și îmi înseninează seara.

Aoleo, o avea ce să mănânce la cină?

Sursa foto: https://articles.bplans.com/

1 Comment

  1. Am o veste pentru tine,Alex!
    Nu trece. Grija. Nu trece.
    Ai mei au 25 si 23 de ani. Si e acolo.
    Dar e bine. Nu as schimba-o cu liniștea “inexistentei” lor.
    🤗😊

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*