Uitare

Ieri pe la prânz, când vremea încă era frumoasă, am traversat un parc. La un moment dat văd în fața mea o femeie mergând în același sens cu mine, în timp ce din față văd venind spre noi un cuplu de bătrâni. Nu știu de ce, dar am remarcat privirea lui. Goală. Părea mai degrabă că se lasă purtat de soție oriunde vrea ea, neștiind ce altceva trebuie sau ar putea să facă. Femeia din fața mea a ajuns în dreptul lor, a îmbrățișat-o pe bătrână, apoi i-a dat și lui o îmbrățișare. El s-a lăsat îmbrățișat, dar nu a făcut niciun gest, nicio mișcare în plus. Când am ajuns în dreptul lor, mi s-a părut c-o aud pe bătrână spunând:
– Ea e fata ta, o mai ții minte?

Mamă! În momentul acela m-am întors în timp, la ultimele luni din viața lui Mamaie. Avea peste 90 de ani și suferea, printre altele, de demență. Într-o zi am adus-o să-l vadă pe Mark, care pe vremea aceea avea doar câteva luni.
– Uite-l, Mamaie, pe Mark.
S-a uitat la el, s-a uitat la mine (încă ne mai recunoștea pe câțiva), apoi s-a uitat iar la el, i-a luat mânuța în mâna ei uscată și l-a mângâiat, așa cum mângâi orice copil simpatic, dar străin, nu pe unul din familia ta. A fost mai degrabă politicoasă, nicidecum drăgăstoasă, sau așa mi s-a părut mie. Da, știa cine sunt eu și cine sunt copiii ei. Dar pe Mark nu mai părea să și-l amintească.
Și, precum bătrânul de ieri, părea să fie într-o lume a ei, o lume de care nu știu cât era de conștientă, dar conectată la noi, la realitatea noastră, la viața ei de până atunci, nu părea să mai fie.

Să-ți uiți viața mi se pare poate cea mai mare nedreptate pe care poate o produce creierul nostru, altfel minunat. Azi ești Cineva, Oricine, cu familia ta, prietenii tăi, tabieturile tale, muzica și filmele preferate, prăjiturile pe care le iubești și unele mâncăruri pe care le urăști. Iar apoi, încet, începi să uiți toate acestea. Mai întâi poate nu mai știi care erau filmele preferate. Apoi, de ce zic cei din jurul tău că-ți plăcea atât de mult negresa cu înghețată. Apoi să vină cineva care să te ia în brațe și tu să nu-l recunoști pe acel străin. Până când să ajungi să nu-l mai recunoști pe străinul din oglindă.

Mă gândeam ieri că sunt un norocos pentru că scriu lucruri și peste ani voi putea să le recitesc și să-mi aduc aminte anumite întâmplări. Iar dacă o să uit, aceste texte m-ar putea ajuta. Dar cum să mă ajute ele, dacă le voi citi ca și cum altcineva, cine pe care nu-l cunosc, le-a scris? Cum să mă bucur de ele, dacă ele nu vor trezi în mine nicio tresărire, niciun fluture în stomac, nicio strângere de inimă?

Cu mici excepții care nu fac decât să confirme regula, cu toții suntem supuși uitării în timp. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar precum un burete șterge creta de pe tablă, la fel timpul va șterge urmele trecerii noastre pe aici. Și asta mă sperie, trebuie să recunosc. Dar nu la fel de tare ca posibilitatea ca la un moment dat, o boală să mă șteargă pe mine din creierul meu. Asta mi se pare de o tristețe pe care nu o pot pune în cuvinte. Și niciun om nu ar trebui să treacă prin așa ceva, așa că sper ca omenirea asta fantastică să găsească la un moment dat leac și pentru asta.

sursa foto: www.shutterstock.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*