Tu cum ai vrea să fie copilul tău?

Ieri, în timp ce alergam prin parc (știu, nu mă întrebați ce-a fost în capul meu pentru că n-aș ști să vă spun exact) mi-a venit ideea unui exercițiu pe care să-l fac, astfel încât măcar al doilea cel mai important cap al meu să nu înghețe.
Am început să mă gândesc ce calități/trăsături mi-ar plăcea să aibă Mark. Apoi mi-am zis așa:
– Dacă ai putea alege tu 5 trăsături/feluri în care să fie copilul tău, ce ai alege?

Asta a fost ușor. Mi-a venit repede răspunsul: independent, fericit, deștept, curios, empatic. M-am mai gândit puțin dacă acesta ar fi răspunsul meu final, dar mi s-a părut un răspuns bun. wish_list

Ok, te-am păcălit! mi-am zis. De fapt nu poți alege decât 3 feluri în care să fie copilul tău. La ce renunți?

Și asta mi s-a părut simplu de răspuns: renunța la deștept și fericit. De ce? Pentru că sunt atât de mulți oameni deștepți pe care îi cunosc și care nu sunt decât asta: deștepți. Nu i-a ajutat foarte mult în viață, nu au foarte mulți prieteni și în general nu prea par fericiți. Cât despre fericire, e un concept atât de larg încât dacă m-ar pune cineva să explic ce înseamnă că vreau să fie fericit, n-aș ști de unde să încep și când să termin. Plus că sunt unul dintre cei care crede cu tărie că fericirea ți-o faci singur, nu vine ea de undeva și pleacă altundeva.
Așa că dacă ar fi să aleg doar 3 feluri în care să fie Mark, acestea ar fi: independent, curios și empatic.

– Bun, și dacă ar fi să alegi doar două?
– E, să te fut!
– Nu, pe bune, nu poți alege decât două!
– Nu știu.
– Trebuie!
– Ți-am zis cât mă enervezi??
În caz că nu v-ați dat seama, ăsta sunt eu certându-mă cu mine.

După cum probabil ați intuit, va mai urma încă o triere după asta. Dar pentru mine, renunțarea la una din cele trei mi s-a părut cea mai grea. Mi se pare atât de important să fie independent ca să fie el cel care ia deciziile pentru el. Nu eu, nu Iulia, nu șeful său, nu persoana de care se va îndrăgosti. El și numai el. Pentru că indiferent că nu va lua mereu decizia corectă, măcar va ști că se va putea baza întotdeauna pe el. Și asta mi se pare foarte important.

Să fie empatic? Uau! La asta nu e că nu pot să renunț, NU VREAU să renunț! O viață trăită doar pentru tine, în care să nu-ți pese de alții, de bucuriile și suferințele lor, mi se pare o viață irosită. Faptul că am oameni lângă mine cărora pot să le povestesc orice în legătură cu mine, de la cel mai mic rahat la cea mai importantă chestie, mă face să mă simt extrem de norocos. Plus că n-am simțit împlinire mai mare ca atunci când am reușit să ajut pe cineva, cunoscut sau nu.

Iar curiozitatea? Curiozitatea este cea care ne-a adus pe noi în punctul în care suntem. Și, cu bunele și relele noastre, eu zic că noi, ca specie, am progresat enorm. Și asta pentru că niște oameni nu s-au mulțumit cu explicațiile existente la un anumit moment și au vrut să afle mai mult. Au vrut să demonstreze că un lucru e așa cum îl știau sau, din contră, cu totul astfel. Niște oameni au trăit o viață întreagă punându-și întrebări și căutând răspunsuri și datorită lo eu pot să stau acum într-o cafenea, să scriu la o mașinarie fără fir, conectat printr-o rețea la tot Universul cunoscut, uitându-mă pe geam la niște mașinării care merg pe stradă etc. Etc. Etc Etc.

Cu toate acestea, eu sunt un sadic. Și un neînduplecat. Așa că tre să renunț la una din cele trei. Și aș renunța ca el să fie independent. Știu că nu-i va fi ușor așa (chiar dacă el poate nici nu va ști), dar celelalte două sunt mult mai importante, așa mi se pare mie.

Deci, rămân empatia și curiozitatea.
Acum, ca să renunț la încă una, deși deja mi se pare că am inventat un joc tâmpit și am o boală pe mine de nu vă pot spune, trebuie să vă povestesc un pic, cum altfel, despre mine. Mă consider un om cu un nivel relativ ridicat de empatie (nu știu dacă e așa, dar, te rog, nu mă mai întrerupe că-mi pierd șirul), în aceeași măsură în care mă consider un om prea puțin curios. De fapt, nu, un om prea autosuficient. Mi-am inoculat la un moment dat chestia asta că sunt mai deștept decât sunt în realitate, de uneori îmi vine să mă iau la pumni. Și chestia asta nu-mi place.
Dar sper că nu aș alege curiozitatea în dauna empatiei, doar pentru că, precum mulți alți părinți, îmi doresc inconștient să văd cum copilul meu reușește exact acolo unde eu am eșuat.
Sper că aș alege curiozitatea, pentru că mi se pare că indiferent cum ești în rest, dacă ești curios, vei avea o viață plină. Poate nu ușoară, poate nu mereu liniștită, dar un om care nu se mulțumește niciodată s-o ia mereu pe același drum bătătorit de alții, e un om care nu trăiește degeaba.

Deci, dacă aș avea o putere magică (pe care nu o am) și aș putea alege în locul lui Mark cum să fie el (lucru pe care nu pot și nici nu mi-l doresc, dar a fost distractiv să fac acest exercițiu la -8 grade), aș alege ca fiul meu să fie un om curios.

Căci un om curios cu puțin bulan are toate șansele să fie și empatic, și independent și chiar și fericit, whatever that means.

Cât despre inteligență, o ai sau n-o ai. ȘI chiar dacă o ai, nu îți garantează nimic, uitați-vă la mine.
(– Iar începi, ți-am zis că n-o so te mai citească nimeni dacă faci de-astea!
– Lasă-mă, mă, în pace, dacă sunt deștept, de ce să n-o zic?
– În primul rând nu ești atât de deștept. Și apoi chestia asta e foarte enervantă pentru ceilalți.
– Parcă știi tu ceva? Tu nici măcar nu ești real, ești doar în capul meu.
– Zici tu?)

3 Comments

  1. Sunt uimit de cât de bine poți exprima gânduri/trăiri și chiar alegeri dificile.
    Eu refuz să răspund la această provocare. Este ok dacă fiica mea este ….ea însăși, zic eu plin de modestie.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*