1,284 views

Tu ai dona organele tale sau pe ale copilului tău?

Săptămâna trecută, Cătălin Tolontan a scris un articol despre cât de puțini oameni sunt de acord să doneze organele rudelor lor aflate în moarte cerebrală, organe ce ar putea salva alte vieți. Anul acesta s-a înregistrat o scădere semnificativă și alarmantă în raport cu anii trecuți. Cele mai frecvente motive ale refuzului sunt următoarele trei:
1. Nu cred că e mort.
2. Nu vreau să dau organele copilului meu la oameni bogați.
3. Cred că pe liste se fac aranjamente.

Donarea organelor cuiva drag ție, mai ales când e vorba de copilul tău, este un subiect foarte complicat. E ca atunci când te întrebi ce ai face dacă ai avea un copil cu o boală terminală: nici măcar nu vrei să te duci cu mintea acolo, să încerci să-ți imaginezi, cu atât mai puțin să vorbești despre asta. Așa că nici eu nu vreau (și nici nu știu dacă pot) s-o fac.
Dr pot să vă povestesc ce aș vrea să se întâmple cu organele mele, în caz că eu nu voi mai avea ce face cu ele. În primul rând trebuie să vă spun că mi s-ar părea foarte nașpa să mi se întâmple asta pentru că:
A. Îmi sunt dragi organele mele. Toate.
B. Chiar vreau să mă mai folosesc de ele mulți ani de-acum încolo.

Dar dacă o fi să fie, vreau să donez tot ce se poate dona. Tot: ficat, inimă, rinichi, ochi, creier (de ăsta chiar ar fi păcat să se irosească), piele și ce s-o mai găsi folositor pe acolo.
Și în spiritul acestei dorințe de-a mea, găsesc că singurul motiv din cele trei expuse mai sus care stă în picioare în mintea mea este primul: Nu cred că e mort. Înțeleg că recoltarea organelor trebuie să se facă repede și că e greu să iei această decizie. Înțeleg și nu cred că e nimeni de condamnat dacă nu vrea sau nu poate s-o facă, pe loc sau în câteva ore după aflarea teribilei vești.

Celelalte două motive, care au legătură mai degrabă cu specificul țării noastre, nu mi se par ok și o să vă spun de ce: ce contează cui îi salvez viața, atâta timp cât pot să salvez una sau mai multe vieți? Sigur, ideal ar fi să nu se întâmple asta,adică tot felul de matrapazlâcuri pe liste, dar cred că acest lucru (sau această “cruce”, dacă vreți) nu trebuie să fie a celui care decide să doneze niște organe ale cuiva, ci, eventual, a celor care încalcă sau ocolesc legea. În momentul în care te hotărăști să-ți donezi organele sau să le donezi pe ale copilului tău, decizi să încerci să salvezi sau să îmbunătățești viața altcuiva. Ce importanță are pentru tine a cui viață este? Eu zic că nu are. Da, sunt niște liste de așteptare și toți ar trebui să respectăm aceleași reguli, dar scopul tău inițial a fost să faci un bine. Nedonând acele organe, nu mai salvezi nicio viață, iar asta nu face sens pentru mine.

Iar dacă e vorba de viața unui copil, cu atât mai puțin nu înțeleg. Viața unui copil sărac face la fel de mult cât viața unui copil bogat. Cu toții spunem asta și cu toții vrem să o credem. Dar eu zic că și reciproca e valabilă: viața unui copil bogat este la fel de valoroasă ca viața unui copil fără posibilități. Și, între a nu salva nicio viață și a salva viața cuiva care “sare peste rând”, eu aleg oricând, cu ochii închiși, varianta doi. De ce? Pentru că “salvez o viață” este partea principală a enunțului și cea care ar trebui să mă intereseze pe mine, ca și donator, nu?

Plus că, dacă e să fim cinstiți până la capăt, când e vorba de copilul nostru și de sănătatea lui, cu toții suntem dispuși “să sărim rândul” și o facem de câte ori avem ocazia: la doctor, la farmacie etc. O facem când vine vorba de a alege o școală mai bună pentru el, așa că ce să mai vorbim despre faptul că am fi dispuși să facem orice, ORICE, ca să îi salvăm viața. Și, deși poate că am fi condamnați moral sau poate chiar penal pentru asta, cred că noi am trăi foarte bine cu noi înșine. Și e normal să fie așa, ăsta e rolul unui părinte, să facă tot ce e nevoie pentru a-și ști copilul în siguranță.

Așa că nu mi se pare ok refuzul de a dona bazat pe frica de a nu ajunge organele la cine nu trebuie. Asta e o problemă și o corvoadă pe care alții ar trebui s-o rezolve sau s-o poarte. Dacă, Doamne ferește, suntem în situația aceea oribilă, poate că primul gând ar trebui să fie: ce mi-ar plăcea să facă altul în locul meu, dacă eu sau copilul meu ar avea nevoie urgentă de un organ? În acest caz, răspunsul ar fi unul singur. Și, zic eu, decizia asta imposibilă, mult mai ușor de luat.

 

Sursa foto: https://goqii.com/

3 Comments on Tu ai dona organele tale sau pe ale copilului tău?

  1. Sunt in situatia de a astepta un ficat de la un donator in moarte cerebrala. Va pot spune ca toti medicii spun ca procentul donatorilor a scazut alarmant anul acesta. Vina este partial a familiilor potentialilor donatori. Multi nici macar nu sunt informati de aceasta posibilitate. Asa ca orice mod de promovare a subiectuluu este o sansa in plus la viata.

  2. Nu am cunostinta decat de bogatani care au beneficiat de transplant de organe. Din aceasta pricina sunt total impotriva. Si recomand tuturor putina decenta in propaganda.

  3. În sprijinul argmentelor tale mai aduc pe acela al compatibilității. Astfel, nu cred că se poate sări rândul când compatibilitatea nu trece de procentul necesar pentru asta.
    Neîțelegând asta, mulți ar putea spune că atcineva era la rând, aștepta de mai mult timp un anume organ…

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


viewporntube indobokep classicrentcar borneowebhosting informasiku classicborneorentcar bokep indonesia