Trista școală românească

Ieri, aflându-mă în curtea școlii lui Mark, am auzit următorul dialog între un elev din clasele primare și doamna învățătoare:
– Doamnă, în loc să învăț o poezie, pot să inventez una? a întrebat copilul, plin de entuziasm.
– Nu! a venit răspunsul prompt….Adică si inventezi tu ceva nou?…Păi și dacă nu e frumos?….Nu, mai bine învață o poezie, e mai bine așa.

Măi, oameni buni, m-a luat o tristețe când am auzit asta,mare, mare de tot. Mi-a părut atât de rău pentru acel copil care, vă dați seama, își dorise să compună el ceva nou. Ce conta valoarea literară a acelei poezii? Mie mi s-a părut grozav că a fost cineva care s-a gândit să facă acest lucru. Mă rog, nu cred să se mai gândească prea curând, având în vedere că doamna învățătoare i-a explicat atât prin vorbe, cât și prin atitudine că este o idee foarte proastă și că ar fi mai bine să-și bage mințile în cap și să învețe ce-i spune ea că trebuie să învețe.

Am încercat să mă pun și în pantofii doamnei, să am înțelegere pentru ea și să mă gândesc la toate lucrurile care i s-au întâmplat și care a adus-o în punctul în care să-i dea acel răspuns elevului ei. N-am putut, îmi pare rău. Așa cum un chirurg, dacă greșește în sala de operații, un om moare, la fel un profesor, dacă greșește în sala de clasă, creativitatea unui copil moare. Poate nu din prima, poate nu din a doua încercare, dar la un moment dat, sigur copilul încetează să-și dorească să mai fie altfel și acceptă că e mai simplu să devină un elev docil. Iar de aici, putem merge cu gândul oriunde vreți voi, apropos de societatea sau de lumea în care trăim.

Nu, din punctul meu de vedere, dacă ești învățător sau profesor ar trebui să stai mereu la pândă, în așteptarea unor sclipiri de creativitate, de a fi altfel, de a căuta alte soluții la aceleași probleme vechi, Iar când ai da peste ele, ar trebui să le îngrijești ca pe ceva extem de rar și de valoros, să le încurajezi și să le dai ca exemplu.

Dar de ce ai face asta, de fapt? De ce te-ai lega la cap fără să te doară? De e ai lăsa un copil să inventeze o nouă poezie de Crăciun și astfel să te faci tu, profesorul, de râs la o eventuală serbare? Nu, tată, ,mergem pe calea bătătorită, învățăm aceleași poezii și, mai mult, omorând din fașă orice dorință de “rebeliune”: păi cum să inventezi tu, un mucos, o poezie? Nu, băi, băiatule, faci o școală, o facultate, un doctorat, publici în revistele în care îți spunem noi și abia apoi, cine știe, poate te lăsăm să încerci să și inventezi ceva. O atitudine cât se poate de potrivită pentru secolul 21, nu credeți?

Bine, nu mai zic că probabil învățătoarea s-a speriat și de ce ar putea zice părinții, că știm că și din ăștia sunt mulți care ar arunca cu pietre în vreun dascăl care ar încerca să facă lucrurile altfel și nu ar respecta programa. Dar revin la comparația cu doctorii: și când ajungem prin spitale, noi, profanii, avem tendința să dăm sfaturi medicilor și să le propunem diverse forme de tratament, că doar am mai citit și noi internetu’ sau am avut vreun văr bolnav acu’ 5 ani. Noroc că doctorii ăia ne ignoră complet, ba dacă insistăm, ne mai dau și afară din spital, pe bună dreptate.
Fix așa ar trebui să facă și profesorii: să spună clar și ferm părinților să nu se bage și să-i lase să le predea copiilor cum cred ei că e mai bine.

Nu cred că e simplu să fii profesor, ba din contră. Dar îmi închipui că poate să fie și minunat: să vezi cum sub ochii tăi și datorită ție niște minți de copii se dezvoltă, trebuie să fie grozav. Iar atunci când vezi sau auzi ceva deosebit, ar trebui să fii primul care se bucură și încurajează acle comportament.
Asta cred că ai face dacă a avea în minte și în inimă, în primul rând, bunăstarea copiilor.

Dacă însă te gândești în primul rând la tine și la cum să-ți faci viața mai ușoară și să n-ai bătăi de cap…ei bine, poeziile vechi sunt foarte bune în acest caz. Plus că ai mai tăiat de pe listă un potențial rebel.

Vai de curu’, de mintea și de educația copiilor noștri!

 

Sursa foto: https://www.freedominthought.com/