Top 12 drumuri memorabile ale unui tată

12. Primul drum la grădiniță. Copilul, neștiind ce îl așteaptă, este foarte relaxat, vorbește așa cum face mereu în mașină. Apoi ajungeți la grădi și, la un moment dat, îi spui că tu pleci, dar că el e în siguranță și că să nu-și facă griji, pentru că te vei întoarce la prânz să-l iei. Privirea lui disperată, o combinație de „n-are cum să mi se întâmple tocmai mie asta” cu „tu chiar mă părăsești” nu o uiți niciodată.
Mai ales dacă are el grijă să-ți mai reamintească din când în când: „Mai știi când m-ai părăsit prima oară la grădiniță?”

11. Primul drum la grădiniță în care nu plânge. Deja ești obișnuit să fii „omul cel rău”. Ești pregătit, ești tăbăcit, aștepți să înceapă plânsul și reproșurile și….și el pleacă singur și liniștit, nici măcar nu te mai pupă. Da, ca toate celelalte, și această fază trece la un moment dat.

10. Drumul până la ușa dormitorului când nu vrei să-l trezești. E mic și doarme mai degrabă nu sau mai degrabă în timpul zilei când stă cu altcineva. Reușești să-l adormi, îl pui în pat și știi că orice zgomot ai face, oricât de mic, el se va trezi. Așa că parcurgi cei 3 metri până la ieșirea din cameră ca cel mai mare ninja care a trăit vreodată. Plutești, nu pășești. Nici măcar nu respiri. Deschizi ușa și închizi ușa care chiar atunci scârțăie. O iei de la capăt cu adormitul.

9. Plecarea în vacanță cu mașina, cu aceleași 3 melodii pe repeat. Și nu e ca și cum pleci până la Moeciu. Nu, voi plecați în Grecia. Știți cum e să asculți Pink &NateReuss timp de 8 ore? Normal că nu, voi sunteți oameni sănătoși. Cred că a fost singurul moment când aș fi dat orice să-l ascult pe Salam.

8. Drumul cu piatră. Cea de la rinichi. Când ai soția gravidă în 5 luni și te afli într-o seară de început de an în vacanță la munte, chiar nu este cel mai potrivit moment ca ea să facă o criză de piatră la rinichi. Căci condusul noaptea, în timp ce ninge și nu-ți merge un far, de la Covasna până la București, poate să-ți pară o eternitate. Mai ales când durează multe ore, iar ea săraca moare de durere și habar n-aveți dacă e ok copilul în burtă sau nu.

7. Prima plecare în vacanță fără copil. Sau, cum îi spun eu „Nimeni n-ar trebui să aibă voie să plângă atât.” Deși una dintre noi, nu dăm nume, n-a crezut că e posibil ca băiatul să supraviețuiască fără ea lângă el, uite că minunea s-a întâmplat. Oare așa o să facă și când pleacă de acasă?

6. Drumul cu el în brațe. Oricare dintre ele. Cele de la vârsta când învățase să meargă dar fie nu avea chef, fie nu avea curaj. Așa că zicea că vrea în brațe. Tot timpul. Îmi spuneam singur „Cangurul” și mă închipuiam un bătrân nu prea simpatic și cu un adult mai greu ca el, atârnându-i de gât. Nu, perioada aceea chiar nu am crezut că se va termina vreodată. Uite, numai când mă gândesc și mă ia durerea de spate.

5. Primul drum la urgență. Diaree, urmată de deshidratare. Copilul care refuza să bea apă. Și doctorița care ne-a spus să fugim ACUM cu el la spital. Am numărat secundele, la propriu. Mi se părea că nu mai ajungem niciodată și tot Universul complotează împotriva mea. Da, panica e nasoală când se instaurează.

4. Prima urcare cu el cu liftul. Eu, 33 de ani. El, câteva minute, înfășat de abia i se vedea capul, roșu-maroniu la față și extrem de nervos. Doctorița tot îmi povestea ceva de lichidul amniotic care avusese o culoare nu-știu-cum. Iar eu nu făceam decât să mă rog să nu-mi zică vreun sindrom de care suferă. Căci mie mi se părea că le are pe toate, mititelul, așa era de…de. „Toți copiii sunt frumoși când se nasc” a fost inventată de cineva cu un copil foarte, foarte urât la naștere. Aș fi putut fi eu.

3. Drumul de la spital până acasă, când ne-am externat cu el. Am chemat un prieten să-mi fie antermergător și tot drumul m-am simțit ca la examenul auto: nu mai știam nicio regulă, transpiram abundent și mi se părea că toate mașinile vor să intre în mine. Groaznic! A fost groaznic!

2. Plimbările la 5 dimineața în parc. În acea primă vară, când el avea doar câteva luni, cum se trezea dimineață ( a se citi 4, 5 sau 6) îl puneam în cărucior și plecam în parc, unde el dormea și eu vorbeam. Doamne, câte am putut să-i povestesc atunci: despre mine, despre baschet, despre economie mondială, la care nu mă pricep, despre politică la care chiar nu mă pricep. Azi când văd câte un părinte matinal plimbând căruțul zâmbesc nostalgic. Asta în timp ce mi se face pielea de găină pe mine.

1. Turele din jurul vilei când l-am pierdut prima oară. Eram în vacanță, era doar cu mine și, la un moment dat, a dispărut. Și în cele aproximativ 10 minute cât am dat ture în jurul vilei noastre, am simțit o frică pe care n-am mai simțit-o vreodată. M-am simțit cel mai iresponsabil părinte și am crezut că voi fi subiect de National Geographic sau mai știu eu ce emisiune de elucidat mistere, fără happy end. Nu, n-a fost fun deloc.
Drumul de la vilă de unde am plecat să o anunț pe Iulia că am pierdut copilul până la plajă unde i-am văzut venind împreună a fost cel mai lung și mai greu din viața mea. Fără exagerare. Iar bucuria a fost pe măsură.

PS: Poza cu mama nu este aleasă întâmplător, căci este o minciună! Trust me! 🙂

Sursa foto: www.rantsfrommommyland.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*