Ți-ar plăcea să ai un copil campion olimpic?

Michael Phelps. 28 de medalii olimpice, din care 23 de aur. O minune de om, la propriu. Sunt convins că părinții lui sunt extrem de mândri de el, pe bună dreptate.

Cum ajungi la astfel de performanțe? Ați stat vreodată să vă gândiți? Ok, sper că am văzut, cât mai mulți dintre noi, în urma numeroaselor scandaluri din ultimele 2 săptămâni din sânul lotului olimpic, de câtă muncă e nevoie ca să ajungi să concurezi la Jocurile Olimpice. Dar are ce te motivează să muncești atât? Ce te face să te scoli în fiecare dimineață și s-o iei de la capăt, știind că o dată la 4 ani ai șansa (nu certitudinea) de a-ți asigura locul în istorie.
Iar aceste întrebări sunt cu atât mai valabile în cazul lui Michael Phelps, omul care la Olimpiada de la Beijing din 2008 a câștigat 8 (opt!!) medalii de aur, stabilind un nou record. Căci după Beijing el a mai participat, cu foarte mare succes, la încă 2 Olimpiade. Și, în caz că nu știați, una dintre probe a câștigat-o 4 Olimpiade la rând: 2004, 2008, 2012, 2016!!!!

Câți dintre voi știați că în 2014 Michael Phelps a vrut să-și pună capăt zilelor, cum singur zice în acest documentar despre cum a ajuns să concureze (și) la Rio. Dacă aveți 15 minute, vă recomand cu căldură să-l urmăriți:

Încă de la început, ni se spune că tatăl său și-a părăsit familia când el, Michael, avea 9 ani: “but bubbling beneath the surface was a complicated relationship with his father, Fred.” Și că de-atunci a început lupta, căutarea, neliniștea sa neîncetată. O căutare care îl va duce în niște “locuri” foarte negre, presărate cu consum de droguri, arestare pentru conducere cu viteză excesivă și gânduri de suicid.
Da, a fost superb să-l urmărim pe Phelps câștigând săptămâna trecută încă 5 medalii de aur, îmbrățișându-și copilul de un an și câteva luni în fața întregii lumi și zâmbind ca un adevărat campion ce este. Dar, ca părinți, cred că este mai important să ne gândim (și) la motivele care l-au împins atâția ani să-și dorească să demonstreze că este cel mai bun. Căci dacă, urmărind documentarul de mai sus, aveți vreun dubiu că nu a făcut-o în primul rând pentru a-i demonstra ceva tatălui său, poate ar fi mai bine să nu citiți în continuare (și apropos, să știți că vă înșelați amarnic).

Amy Schumer, o comediană care mie mi se pare nu doar foarte simpatică, ci și foarte inteligentă, spune asta într-un interviu pentru The New York Times: “I love to read the autobiographies of comics and athletes. Spoiler alert: If they’re male, they had dad issues. Bar none, dad was too hard on them or ignored them.”
Ca un fost sportiv mediocru (am jucat baschet până la nivel de națională de juniori) pot spune, privind din partea cealaltă, că sunt total de acord cu ea.
Am avut și am niște părinți cu care mă înțeleg ok. Prin ok aș vrea să se înțeleagă mult peste medie: nu m-au bătut niciodată, nu au pus vreo presiune insurmontabilă pe mine, nu mi-au spus niciodată sau nu mi-au dat de înțeles că sunt șanse să murim de foame și întotdeauna am simțit că “acasă” este un loc extrem de sigur, un loc în care mă pot întoarce oricând sau, mai bine zis, de câte ori voi da greș în altă parte.
În același timp, deși am fost un tip extrem de muncitor (și ceva talentat, cred) nu am simțit niciodată nevoia să fac mai mult decât antrenamentele stabilite de antrenori. Nu am simțit nevoia să rămân în sală încă 2 ore după antrenament și să îmi exersez punctele slabe, nu am simțit nevoia să alerg mai mult de unul singur, nu am simțit nevoia să mă duc la sala de forță în plus. De multe ori m-am gândit că ar fi bine să fac asta, dar ceva m-a oprit.

Și cred că acel ceva (și sunt foarte recunoscător pentru asta) a fost stabilitatea familiei mele. Am avut-o (familia) mereu ca și plasă de siguranță și de aceea nu am fost niciodată genul care să tragă ca nebunul pentru a reuși să “evadeze” de undeva.

Sunt 99% convins că toți marii atleți ai acestei lumi “fug” de ceva: de un părinte abuziv, de o familie destrămată (chiar dacă locuiesc împreună), de sărăcie șamd. Dar toți au o motivație intrinsecă pe care nu o pot explica, dar care le dă “aripi” și îi ajută să reușească acolo unde majoritatea dintre noi eșuăm.

Sunt convins că performanța sportivă la nivel mondial se naște din suferință și continuă tot acolo, prin miile de ore pe care ți le rupi din viața ta pentru a te perfecționa într-un sport. Suferință de care foarte puțini oameni sunt capabili, pentru că trebuie mai întâi s-o trăiești ca mai apoi s-o accepți în viața ta, s-o faci parte din tine și din succesul tău.

Poate sunteți de acord cu teoria mea, poate că nu. Dar, de dragul discuției, hai să o considerăm cu toții ca fiind adevărată. Știind chestia asta, ce ați alege, dacă ați putea alege: să aveți un copil campion olimpic, știind că a ajuns acolo din cauză că voi n-ați fost niște părinți suficienți de buni pentru el/ea? Știind că toată viața lui va “alerga” să vă demonstreze cât de capabil este, cât de mult v-ați înșelat când i-ați spus, poate, că e “un mormoloc, un împiedicat”, că “nu e în stare de nimic”?
Sau v-ați “mulțumi” cu un copil care poate va rămâne “mediocru” toată viața lui, nu va excela în nimic, dar va spune mereu că și-a simțit părinții alături de el, că a știut mereu că se poate întoarce la ei, orice ar face în și cu viața sa?

Și, de fapt, nici nu trebuie să răspundeți la întrebarea asta. Trebuie doar să vă gândiți la comportamentul vostru, cel de fiecare zi. Pentru că, fie că ne place, fie că nu, în fiecare interacțiune cu ai noștri copii, în fiecare îmbrățișare sau respingere, în fiecare cuvânt de alint sau umilință, în fiecare mângâiere sau în fiecare palmă pe care le-o dăm, noi, toți, fără excepție, răspundem la această întrebare.

Da, îmi place la nebunie să privesc competițiile de la Olimpaidă. Știind și înțelegând ce îți “trebuie” pentru a urca acolo pe podium, mă simt foarte bine să le privesc acum și în viitor dintr-o canapea pe care să o împart cu Mark.

Sursa foto: www.swimmingworldmagazine.com

4 Comments

    • Pentru că sunt convins de ceea ce am scris în articol, eu nu-mi doresc un copil campion olimpic. Costurile mi se par mult prea mari.

  1. Nu este chiar asa iar exemplele sunt sub ochii tai. Federer e cel mai bun exemplu. Iar la baschet poti sa incerci cu cei mai buni, S Curry de exemplu are o relatie excelenta cu tatal sau. De altfel, sa sustii ca marea performanta la barbati se naste doar din abuzul tatalul sau lipsa lui este aberant chiar si la nivel de subiect de dezbatere

    • Dorele, sunt de acord că poți să nu fii de acord cu mine. Nu știu de cele 2 cazuri particulare, dar pot să îți spun un lucru: tatăl lui Steph Curry, jucător profesionist, a trebuit să lipsească foarte mult de-acasă. Nu vreau să fac niciun fel de speculație, eu doar îmi mențin părerea: motivația pentru a renunța la aproape tot și a te sacrifica în mii de ore de antrenament nu cred că are cum să-ți vină când acasă ți-e bine. Pentru că știi oricând că dacă renunți, nu se întâmplă nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*