Tați în dialog: Virgil Stănescu – “Familia este singurul lucru pentru care aș face sacrificiul total”

Mă știu cu Virgil de aproape 25 de ani, de când eram doi puști practicanți de baschet. Sigur, dacă ne-ai vedea împreună, el la 2,08, eu la 1,80 într-o zi bună, n-ai zice că am practicat același sport.
Dar a fost extrem de distractiv și interesant pentru mine să discut cu un om cu care mă știu de când eram copii despre cum e să ai copii, despre lucrurile care contează, despre victorii și înfrângeri și, bineînțeles, despre cum își imaginează că va interacționa cu viitori iubiți ai fetei lui:

A.Z.: Cine este Virgil, tatăl?

V.S.: Este tatăl a doi copii: băiețelul, Remi, care a împlinit 7 ani în martie și care s-a născut în Rusia, când jucam în Samara și Raina, face 6 ani în august, care era să se nască în Italia, dar s-a născut în România. Când a apărut ea, am decis să ne întoarcem acasă.
Altfel, tatăl Virgil este un om de familie, căsătorit de 8 ani și este cineva care și-ar dori să aibă mai multe ore alături de copii.

A.Z.: Cine sunt Remi și Raina? 20160318_142542

V.S.: Venind din familie de sportivi (și eu, și Ana am jucat baschet) oarecum au ieșit cu timbrul pe frunte. Așa că i-am aruncat în bazin de pe la 4 luni pe fiecare, să se obișnuiască cu apa sau să rămână obișnuiți cu ea, la un an și un pic luau jucării de pe fundul bazinului și acum sunt doi pești.
Remi este peste media celorlalți ca înălțime: este cel mai mic din clasă, ca vârstă, dar cel mai înalt. Face ju-jitsu brazilian.
Raina face balet și gimnastică ritmică…mă rog, ce vede și ea acasă, la noi (râdem)…și pian…
Au început școala: el trece clasa a doua, ea începe clasa 0, ceea ce este așa, fantastic, pentru că nu-mi dau seama când a trecut timpul.

A.Z.: Crezi că din doi părinți sportivi, aveți vreo șansă ca vreunul să iasă filozof sau expert în IT?

V.S.: Nu știu, dacă și Remi va fi pe la 2 metri și ceva și îi va place vioara, asta e, va face vioară…

A.Z.: Și va fi o apariție pe scenă. (râdem)

V.S.: Exact. O dată ai șansa să faci o primă impresie. Sunt sigur că indiferent de cursul pe care îl vor alege, vor face sport inițial, pentru că va fi cu siguranță un pilon educațional pentru ei, din punctul nostru de vedere. Plus că îi văd că nu se dau în lături. Adică, chiar le place, lui Remi mai mult, Raina e mai prețioasă, mai prințesă, așa, de unde și baletul sau gimnastica ritmică.
Noi îi vom încuraja să facă sport. Maică-sa, când era însărcinată cu Remi, îi vorbea în fața televizorului la Olimpiadă, că aici trebuie să ajungi

A.Z.: Nici o presiune, altfel…(râdem)

V.S.: Nu. Dar, na, era în burtă, nu știu dacă a auzit.

A.Z.: Ce ți se pare cel mai complicat, sau cel mai greu în a fi părinte? 20160604_182719

V.S.: N-am avut vreo perioadă prea grea. Parcă i-am desenat, așa cum sunt: și în ordinea asta, și la distanță așa mică între ei, doar un an și cinci luni. Când erau mici, mici, a fost greuț. Acum, că ne mai putem înțelege cu ei, e din ce în ce mai ușor.
Cred că responsabilitatea să vezi tot timpul ce le trebuie pentru a le oferi un pachet complet pentru când vor crește mari și să reușească să ia deciziile corecte. Să le deschizi orizonturile astfel încât deciziile lor să fie cât mai educate și să vadă cât mai departe.
În rest, ca purtare mi se pare un challenge foarte mare și îți spun sincer că, de exemplu la băiețel, fiind mai mare ca ceilalți, nu-și dă seama și dacă se ia la ceartă, ceva, îl dă cu roțile în sus pe celălalt, pentru că are un cap și ceva peste la aceeași vârstă și probabil că are și câteva kile bune.
Și a fost un challenge să vedem cum facem cu situația asta: noi mereu i-am spus că nu e bine să bată alți copii și atunci când veneau alți copii și îi dădeau câte o palmă sau îl îmbrânceau, el prima oară se uita la noi ca să-i spunem ce să facă. Și a trebuit să ne gândim până unde îl lăsăm să întoarcă și celălalt obraz și să accepte lucrurile astea. Drept pentru care l-am dat la ju-jitsu brazilian, nu pentru a învăța să se bată, ci să-și dea seama de puterile lui, să vdă că este peste ceilalți și să nu facă ceva ce nu ar trebui să facă.
Eu cred că disciplina sportivă este un atu important pentru el.
Alte probleme…bineînțeles, cu primul că erai foarte atent, când a venit și-al doilea, puteau să mănânce amândoi de pe jos că nu-i nicio problemă, ba e chiar mai sănătos. (râdem)
Am avut și noroc de doi copii sănătoși, care n-au probleme majore de niciun fel…doi copii, cei mai frumoși din lume.

A.Z.: Frici ai, în ceea ce-i privește?

V.S.: Nu în mod deosebit. Îi văd așa, cum fac schimbările, cum învață să treacă strada, de exemplu. Dar încă nu sunt foarte confortabil în a-i lăsa singuri și poate aici va fi un pas destul de important când îi faci puțin brânci, să vezi ce face.

A.Z.: Tu, ca tată, ești mult schimbat față de Virgil, cel dinainte?

V.S.: N-am fost niciodată o fire, nu știu, sălbatică, un “bad boy”. Totdeauna am fost un băiat care și-a văzut de drum, care-a plănuit lucrurile, cred eu, așa cum a vrut, care a luat decizii indiferent cât de greu a fost pe moment, având o viziune pentru viitor.
Nu cred că m-am schimbat foarte mult. Bineînțeles că am avut și posibilitatea materială ca să ne facem lucrurile mai ușoare, respectiv am avut bonă, părinții noștri, și ai mei, dar mai ales ai Anei, au venit să ne ajute. Am avut mult ajutor și n-a fost o perioadă foarte grea.
Inițial, Ana ar fi vrut trei copii,dar știi cum e: unul o ia stânga – mă duc eu, unul o ia dreapta – se duce ea. Dacă mai e și unul care-o ia în față, nu mai știu cine se mai duce. Și după doi apropiați ca vârstă am zis Ajunge!…deocamdată.
Da, a fost perioada de început o schimbare ca și program, ca și priorități, ca și obișnuințe pe care le ai și trebuie să le ajustezi, dar nu le-am simțit pentru că le-am făcut cu plăcere și le-am luat ca atare.

A.Z.: Ce îți place cel mai mult să faci cu ei? FB_IMG_1467898255544

V.S.: Eu mă joc destul de mult cu ei. Dacă ei au o problemă de sănătate sau așa, la maică-sa se duc și ea este mai atentă în sensul ăsta.
Iar la mine vin când trebuie să fie aruncați sau jughiniți. Îmi place lucrul ăsta, îmi place să mă joc cu ei, îmi place să le aud râsul. Cu mine au mers pe bicicletă, cu mine se joacă baschet sau fotbal, eu îi arunc în apă. Lucrurile astea îmi încarcă bateriile.

A.Z.: Ai studiat și în România și în State. Crezi că tinerii români pleacă cu un handicap, din cauza sistemului de învățământ? (asta e părerea mea)

V.S.: Uitându-mă în spate, eu n-am avut un handicap în sensul ăsta, până la o anumită vârstă. Nu prea pot compara timpurile, pentru că noi, poate, chiar făceam școală și n-am un termen de comparație, nu sunt pus la punct cu ce se face acum.
Oarecum, cred că m-a ajutat în partea inițială, pentru că am avut o privire de ansamblu și am ajuns în State la momentul potrivit, să fac specializarea, care a fost mult mai aplicată și mi-a plăcut mult. De aceea cred că am beneficiat de ceea ce a fost mai bun din ambele sisteme.
Noi am fost de părere că ei ar trebui să facă sistemul de stat și nu neapărat o școală particulară în momentul ăsta. Vom vedea mai târziu, vom vedea în funcție și de cum evoluează sistemul.
Nu vreau să par subiectiv, dar cred în sport, cred în educația sportivă. Nu cred că trebuie s-o înlocuiască pe cea academică, ci să fie un sprijin, o cârjă a acesteia, dar cred că este singurul lucru care îl învață pe copil anumite lucruri care nu pot fi învățate altfel.
Nu voi fi niciodată de acord cu înlocuirea sau să zici; Dom’le, las-o mai ușor cu școala și mergi mai mult pe sport! Nu, am trecut și eu prin asta și cred că poți să le faci pe amândouă.

A.Z.: Hai să discutăm un pic pornind de la declarațiile Mariei Olaru cum că și-a luat mamă de bătaie cât a fost sportivă de performanță. Crezi că se poate face performanță doar așa?

V.S.: Sunt sigur că nu comentăm acest caz particular, pentru că nu-l cunosc mai mult decât ce știu din presă. Dar nu, nu sunt de acord cu bătaia. Sacrificii vor fi tot timpul: sacrificii de timp, sacrificii de priorități. Dar lucrurile astea ar trebui să fie interesante, ar trebui să-l capteze pe copil și pe sportiv în general, pentru că, sportivul are parte de o carieră scurtă, însă, de exemplu, baschetul îl poți face până la 35 de ani și trebuie să-l faci cu pasiune până atunci pentru că în absolut orice moment al carierei ești ieșit de mult din zona de confort.
Anumiți oameni văd numai “glamour”-ul din jurul sportului, dar durerea și transpirația și perseverența, unii o trec cu vederea.
Da, cred în sacrificiile făcute pentru sport, nu sunt de acord cu “ghiuleaua de picior” sau cu biciul în spate. Știu că trebuie împinși, pentru că nimeni nu iese inițial de bună voie din zona de confort, dar trebuie împinși cu viziunea despre unde pot ajunge sau lucrurile trebuie să fie atât de interesante încât să-i placă.
Sunt sigur că trăim alte timpuri, sunt sigur că metodele eudcaționale și de antrenorat s-au schimbat, avem și alt gen de resurse, de la tehnologie până la orice, astfel că văd și alte posibilități.

A.Z.: Cum le povestești despre victorii și înfrângeri?

V.S.: Am făcut-o deja, pentru că mai ales în momentele inițiale ale sportului treci prin ele, prin înfrângeri. Un lucru foarte greu, pentru că trebuie să-și asume și responsabilitate. Aici veneam cu argumentul că sportul te învață multe, acesta este un aspect.
Le-am povestit că și atunci când devii bun ai parte de înfrângeri, nu doar când înveți, dar până la urmă poți să cânți sau, de fapt, să interpretrezi un instrument muzical când îl știi atât de bine. Până atunci, doar apeși clapele pianului.
O să înțeleagă, nu e un lucru ușor, e mai ușor să te joci pe calculator sau tabletă pentru că nu ieși din acea zonă de confort sau poți să schimbi regulile, dar ei trebuie să înțeleagă că regulile sunt fixe și orice pas greșit nu te duce la destinația dorită.

A.Z.: Ții minte care a fost cea mai nasoală înfrângere a ta?

V.S.: Ooo, am multe. Sunt foarte multe și foarte bine întipărite în minte: de la înfrângeri în finale la câteva puncte, la înfrângeri rușinoase, cum au fost cu Rusia, cu Finlanda…cu Islanda…

A.Z.: Am fost la meciul acela. În sala Rapid?

V.S.: În sala Rapid, dar și în Islanda, la Reykiavik. Ne mai alină durerea acuma, când vedem că nu suntem singurii (râdem), dar am avut înfrângeri multe în cariera mea.

A.Z.: Și ești de acord că ele sunt cele care ne definesc pe termen lung? Felul în care reacționăm la ele?

V.S.: Cu siguranță. Și dacă ai cu o victorie mai mult, ești bine. Și cum reacționezi la înfrângere, și cum reacționezi la frica de înfrângere, dar și cum reacționezi la victorie. Smerenia unui învingător o înveți în sport foarte bine, nu trebuie să începi să faci Dansul Ploii după fiecare victorie sau să-ți iei un tort și să sărbătorești în fața celuilalt.
Lacrima de înfrângere înseamnă în primul rând că îți pasă și a doua zi trebuie s-o iei de la capăt. Sper să învețe și ei asta și sunt convins că o vor face.

A.Z.: Eu îți zic 5 cuvinte și tu îmi spui primul lucru care îți vine în minte.

V.S.: Ok.

A.Z.: Parenting.

V.S.: Responsabilitate.

A.Z.: Familie.

V.S.: Fericire.

A.Z.: Eșec.

V.S.: Lacrimi.

A.Z.: Iubire. 20160619_193818

V.S.: Fluturași.

A.Z.: Virgil Stănescu.

V.S.: Încredere.

A.Z.: Dacă ar fi ca ei să moștenească un singur lucru de la tine și tu ai putea alege care să fie acela, ce ai alege pentru fiecare?

V.S.: Viziunea și determinarea. Nu le-aș împărți, le-aș da amândurora pe amândouă.

A.Z.: De ce astea două?

V.S.: Vreau să cred că am putut să văd mai departe, vreau să cred că am reușit să simplific lucrurile astfel încât să văd drumul corect. Și asta îți oferă o imagine asupra a ceea ce faci bine, asupra a unde vrei să ajungi. Pentru mine a funcționat.
Și determinarea…mulți au viziune, dar nedublată de determinare, rămâne un vis. Mulți visează, dar trebuie să și aplici ceea ce visezi.

A.Z.: Cu ce te mândrești tu cel mai tare, ca tată?

V.S.: Cu dragostea pentru ei. Ok, bănuiesc că toată lumea își iubește copiii. Hai să zic așa: mă mândresc că îmi sunt prioritari.

A.Z.: Ți se pare că se mai apropie altceva, ca și prioritate, în viața ta? 20160507_122033

V.S.(foarte serios): Mașina. (râd atât de tare, de se uită lumea din cafenea la mine)

A.Z.: Putem să încheiem aici, nu mai contează de-aici încolo ce zici. (râdem)

V.S.: Nu cred că se compară cu nimic. Familia cred că este singurul lucru pentru care aș face sacrificiul total. Nu există altceva.

A.Z.: Spuneai mai devreme că îți place foarte tare să te joci cu ei. Ți-e dor să fii copil?

V.S.: Nu mi-e dor, pentru că sunt un copil. Mă joc ca un copil și n-am nicio problemă cu asta.

A.Z.: Dacă tot ești un om cu viziune, unde te vezi și unde vă vezi peste 20 de ani?

A.Z.: Mă văd schimbând job-ul în hobby-uri, mă văd acasă, în țara mea. Sunt un patriot, un naționalist, poate și datorită loturilor la care am tot fost selecționat. Mă văd făcând sport în continuare, nu cred că mă voi opri vreodată și mă văd implicat direct în sport.

A.Z.: Și pe ei?

V.S.: Pe ei îi văd…de succes, și nu pot să am o imagine, pentru că nu știu dacă va fi în sala de sport sau pe scena Filarmonicii. Îi văd împliniți, fericiți, pentru că e primul lucru care îmi vine în cap când mă gândesc la ei. Îi văd alături de noi, nu dependenți, dar uniți, ca o familie. Și îi văd echilibrați.

A.Z.: Am uitat să te întreb: ți-ai făcut planuri cum o să-i stresezi pe iubiții fetei tale?

V.S.: A, da!

A.Z.: Te rog!

V.S.: Nu, nu, va trebui să-l iau eu de undeva cu mașina, să avem noi un pic de “time alone” (râd). Bine, acum și la 35 – 40 de ani când va fi primul (iar râd tare), voi fi și eu mai bătrân și poate cine știe, mai înțelept.
E frumos să ai 2,08m când te întâlnești cu iubitul fetei tale. Cică nu armele ucid oameni, ci tații de fete cu arme.

A.Z.: Ești convins că vei fi un factor de stres pentru el, nu?

V.S.: Cum am zis mai devreme: ai o singură șansă să faci o primă impresie. Și să știi că nu mi-e frică să fac pușcărie (râdem). Să mai continui?

A.Z.: Nu, e ok, mersi.

 

Am închis reportofonul și ne-am continuat discuția despre baschet și mai știu eu despre ce, cu aceleași glume de băieți la care doar băieții se amuză teribil pentru că doar niște copii le pot înțelege cu adevărat.
Chiar dacă sunt niște copii cu responsabilități imense, cum ar fi aceea de părinte.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*