Tați în dialog: Sorin Psatta – “Dacă există un om pe Planeta asta față de care nu am secrete, acela este Matei”

Dacă ești pe Facebook, sigur îl știi pe Sorin. Sau cel puțin ai auzit de el. Dacă nu ești pe Facebook, sunt șanse mari să-l fi întâlnit pe undeva: la vreun festival de publicitate, căci în această industrie lucrează; la facultate, căci acolo predă; prin vreun club unde mai iese cu Matei sau la vreun meci de handbal unde a fost mascota echipei naționale. Dar, zic eu, rolul care-l prinde cel mai bine este acela de tată:

A.Z.: Cine este Sorin, tatăl lui Matei? 254519_426649487397789_1680189267_n

S.P.: Acum, eu aș putea să spun cine sunt, cu tot felul de detalii, date de identificare sau de contact, că sună mai sexy, dar pot să-ți zic mai degrabă cine mi-aș dori să ajung la un moment dat, oricât ar părea de “lame” sau de neapreciat de alții, dar eu chiar mi-aș dori asta. Mi-aș dori ca despre mine să se zică “Sorin Psatta este tatăl lui Matei Psatta”. Pe bune că asta mi-aș dori și ar fi un fel de împlinire și convingere interioară că n-am fost chiar de pomană pe Pământul ăsta.

A.Z.: Știu că lucrați amândoi în publicitate și am văzut că de curând, la un festival, a urcat mai mult el pe scenă…

S.P.: Da, da…

A.Z.: Se pare că în curând o să te depășească la notorietate.

S.P.: Pe mine mă bucură asta. Bine, cu notorietatea e altă poveste, că pe asta o ai cu prezența, în primul rând. Dar, ca performanțe, da, și, cumva, mi se pare și firesc. El acum e tânăr și la 25 de ani are relamente niște performanțe pe care mă îndoiesc că mulți români la vârsta asta le-au avut.
Și normal că mă mândresc, cum probabil se mândrește și…nu știu cum îl cheamă pe nenea ăla, baronul de Prahova, care a fost închis alături de fiul lui. Deci amândoi au performat în sensul că au delapidat niște milioane zdravene, se pricep la ceva…Asta așa, ca o paranteză.
Pe de altă parte, “priceputul” ăsta a lui Matei e într-o zonă unde e mai greu să furi că e la privat, frate. Publicitatea e 100% privată, nu e nimic de Stat. Cred că mi-ar fi fost ușor jenă să spun
Uite, la 29 de ani (exemplul fiului de care vorbeam mai devreme) a ajuns parlamentar. Acolo am mari dubii, rețineri că e performanță individuală și nu e P.C.R.: Pile – Cunoștințe – Relații.
În industria publicitară…am exemple, nu vreau să le dau, pentru că la limită pot fi dureroase, poți să ai un pedigree foarte bun, dar dacă nu performezi, cu regret, o să-ți spun că poate e mai bine să încerci altceva.
Deci, cumva, dacă vrei, aceasta e asigurarea mea că performanțele pe care le-a obținut îmi sunt în mică măsură datorate.
Ce mi se datorează e că a început publicitatea și asta vine firesc până la un punct, că e pe undeva normal să copiezi ce fac părinții. Nu mă surprinde foarte tare că a ales-o, dar mai departe, cum a funcționat, a ținut numai și numai de el.
În unele situații are niște performanțe care le depășesc pe ale mele, deși eu dețin un record personal pe care țin morțiș să-l împărtășesc cu tine.

A.Z.: Te rog…

S.P.: Sunt singura ființă umană în viață din România care a obținut Gold Effie (premiu de eficiență în publicitate) în nume propriu, pe persoană fizică. În 13 ediții Effie, s-a acordat unul singur unei persoane fizice și aceea am fost eu pentru o campanie a CNA-ului.

A.Z.: Deci dacă peste niște zeci de ani, epitaful tău va fi doar “A fost tatăl lui Matei”, tu te vei considera un om împlinit.

S.P.: Da ,da, realmente, chiar nu am niciun fel de problemă. Bine, în primul rând m-aș bucura dacă s-ar întâmpla peste zeci de ani. (râdem)

A.Z.: Povestește-mi un pic despre el… 10390337_820767864609558_9210988837909495135_n

S.P.: Măi, ce să zic? În comparație cu ce mai văd pe la studenți, pe la alții de vârsta lui, mie nu mi se pare că e spectaculos diferit de restul lumii, că e “one of a kind”. Nu-i place să-l “freci la icre” cum se spune, mai neliterar. Adică lasă-l în plata lui, eventual îi dai niște sarcini dar îl lași pe el să le rezolve, bazându-te pe faptul că le va rezolva în timpul solicitat. Dacă îi stai pe cap, îl enervezi cumplit și asta e mai valabil, mai accentuat,dacă îi ești părinte, adică eu îl enervez mai mult decât îl enervează colegii care îi stau pe cap.

A.Z.: Și lucruri care-i plac?

S.P.: În primul rând îi place, și asta mi se pare cea mai tare chestie…rară la generația lui…îi place ce face. Și ăsta e un lucru senzațional pentru că să-ți petreci o treime dacă nu jumătate de viață (mă refer la activități prin care îți subvenționezi modul de viață) făcând lucruri ce nu prea-ți plac, e tortură, frate! Și marea majoritate a oamenilor fac asta.
E, în condițiile în care ai ocazia să faci ceea ce îți place, e grozav. Și în cazul lui s-a și potrivit, pentru că a fost și accident intrarea lui în publicitate,un accident fericit pentru că ce l-am obligat la 19 ani să facă, de nervi și din cauza unui insucces care mie mi s-a părut că e sfârșitul lumii…total greșit, de altfel…să fie ce-i place.
Ce-i mai place? Ce le place și celorlalți: să iasă cu prietenii, să “gagicărească”, chestii din astea.

A.Z.: Povesteai mai devreme că ai multă interacțiune cu oameni din generația lui. Spune-mi dacă ți se pare că au niște plusuri sau minusuri evidente?

S.P.: Față de cine?

A.Z.: Măi, eu am 40 de ani, tu bănuiesc că ești altă generație.

S.P.: Bănuiești bine. (râdem)

A.Z.: Deci față de generațiile noastre, să zicem.

S.P.: Am înțeles. Culmea, știu mai puține despre generația “X” cum ești tu și mai degrabă despre “baby boomeri” cum sunt eu, și generația “Y” cum e Matei.
Acuma, știi foarte bine că plusuri și minusuri găsești la orice generație, niciuna nu-i perfectă, niciuna nu-i total handicapată.
Diferențele e clar că există, mai ales că între “baby boomeri” și “Y” fac un salt de o generație. Începând, în primul rând, de la caracteristicile lumii în care am crescut eu față de Matei…nu vorbesc doar de digital și toate chestiile astea, dar și din perspectivă politică, care iar e un accident nefericit, istoric, dar care clar m-a format.
Informațiile disponibile în anii ’70 în România sunt infinit mai mici decât cele disponibile astăzi. Chiar zicea și Matei la un moment dat că uneori are prea multă informație și apare incapacitatea de a selecta și e mai ușor să fii făcut “zombie” în situația asta.
Când n-ai informație ești veșnic “înfometat”, când ai prea multă ești veșnic “buimac”, și între “înfometat” și “buimac” parcă e mai bine să fii înfometat…asta ca diferență.
La un moment dat am avut o serie de postări despre viața mea din anii ’70. Și generația “Facebook” a fost foarte surprinsă să vadă cât mă distram pe atunci. Da, mă distram: era mișto, aveam gagici…Ok, cum te bucuri tu acum de un iPhone 7s, mă bucuram, cu emoții similare, când găseam Pepsi Cola la magazin. Trăirea era aceeași, stimulii erau alții. Deci ființa nu se schimbă, se schimbă mediul.
Și ca să închei povestea: eu cred că sunt mai mari asemănările decât diferențele și dovada cea mai bună mi se pare faptul că o persoană de o vârstă pe care când o spun, oamenii sunt șocați…la 62 de ani poate să scrie posturi pe Facebook și să primească sute de like-uri de la persoane a căror medie de vârstă este probabil 30.

A.Z.: Tu fiind conștient totuși că ești o excepție, nu o regulă… 13315598_1218214711531536_3413102975292916808_n

S.P.: Știi cum se spune: Excepția confirmă regula” (râdem)

A.Z.: Nu mi se pare că se aplică în cazul de față…

S.P.: Ok.

A.Z.: Povestește-mi despre o chestie pe care o experimentez cu tatăl meu…cu fii-miu încă nu…cu taică-meu care e cu 33 de ani mai mare ca mine am de multe ori senzația că pur și simplu nu avem cum să ne înțelegem pe anumite subiecte pentru că diferența e atât de mare încât el nu mă poate înțelege, la fel cum eu nu pot înțelege normalitatea lui. Ai senzația asta cu Matei?

S.P.: Mi s-a întâmplat uneori și poate sunt eu suficient de inconștient să cred că s-a întâmplat mai rar decât s-o fi întâmplat în realitate. E, recunosc însă că realmente mi-e teamă de ce povestești tu pentru că mie mi se pare un lucru cât se poate de firesc ca pe măsură ce înaintezi în vârstă diferențele să devină mult mai greu de recuperat pentru simplul motiv că ești mult mai puțin flexibil. E obositor să te adaptezi…”adaptarea presupune efort, deci merg pe ceva ce știu care presupune minim de efort, adică minim de energie și cum nu mai am prea multă, aleg calea asta.
De aceea în momentul de față, cu orice ocazie prind încerc să mă adaptez și să…că îmi dau seama că lumea e altfel.
Uite, de exemplu, soția mea nu e așa. Soției mele i se pare că cel puțin jumătate din activitățile pe care le fac eu: postările pe Facebook, ieșirile de nebun cu Matei prin cluburi, mersul hodoronc tronc cu trenul unde-mi zice Facebook-ul să mă duc și alte nebunii sunt prostii, copilării pe care un adult de 60 de ani nu ar trebui să le facă pentru că ajunge de râsul lumii. Din punctul ei de vedere o înțeleg și are dreptate și poate că așa ar trebui să mă comport. Dacă însă m-aș comporta așa, șansele ca diferențele dintre mine și Matei să devină munți, să se cimenteze, ar fi mult mai mari. De aceea încerc să fiu câteodată ridicol de tânăr, de copilăros tocmai pentru a atenua lucrurile astea, a le face să se întâmple cât mai târziu, căci firesc e ca ele să se întâmple la un moment dat.

A.Z.: Ca orice părinte normal la cap, zic eu, care-și vede copilul perfect și la tine se aplică chestia asta, ba mai mult, la tine e o chestie foarte extrovertită. Așa că te-aș întreba ce ai schimba la el, dacă ai schimba ceva?

S.P.: Mi-e și frică să răspund și îți explic și de ce pentru că mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg lucrul acesta. E un truism ce spun eu acuma, dar orice părinte îl simte, chiar dacă unii vor să-l nege: copilul este de foarte multe ori, dacă nu întotdeauna, un mijloc prin care părintele se realizează. Ba de multe ori copilul este văzut de părinte ca a doua sa șansă la viață.
Tu ai ratat, dar te gândești că poate copilul tău n-o să rateze. Și doar de foarte puține ori părintele se gândește: “Măi, stai puțin, că poate copilul nu vrea să încerce activitatea aia.
De exemplu, vorbeam cu niște prieteni, oameni foarte bine educați și cu un copil ajuns foarte bine, care recunoșteau ușor jenați, dar fericiți că nu l-au traumatizat prea tare, că l-au pus pe copil să cânte la un instrument toată copilăria pentru că tatăl era afon și să facă sport pentru că mama nu făcuse niciodată. Pe de o parte, spuneau ei, a fost bine că acum cântă la chitară și așa și-a cunoscut prietena, și că deși n-a făcut sport de performanță a fost mai tot timpul sănătos. Și îmi recunoșteau prietenii, râzând, așa, că “Da, ne-am împlinit și noi, prin el.”
E, după povestea despre care ți-am spus că m-a determinat pe mine să-l pedepsesc pe Matei, angajându-l unde puteam în industria de publicitate, acela a fost momentul în care eu am înțeles că încerc să mă împlinesc prin Matei și “Atenție! Stop joc!” Îi fac și lui, și mie un rău, chinuindu-l.
Și povestea a fost că n-a intrat la facultate la zi, eu imaginându-mi că dacă eu am intrat din prima la facultate, la zi, în condițiile în care erau 29 pe loc când am dat eu la Psihologie, Matei ar trebui să intre fără probleme. E, el n-a intrat la zi, n-a intrat nici la FF, abia la redistribuire a intrat la IDD.
Și am zis:
– A, nu înveți? Te duci și muncești ca un salahor!
Dacă puteam să-l angajez la un C.A.P., îl trimiteam acolo, dar nu mai existau C.A.P.-uri. Singurul loc în care știam oameni era în publicitate. Drept pentru care l-am angajat la GMP și i-am rugat pe ăia să-l dea pe mâna celui mai al dracu’ account care să scoată untul din el, cât să vină ăsta plângând acasă. Și trei luni Matei a venit plângând acasă, de mă suna aia de la GMP și își cerea scuze.
– Îmi pare rău, să știți că iar l-am făcut să plângă.
– Mâine la fel să faci! îi răspundeam eu.
După trei luni, el s-a îndrăgostit de comunicare, iar cea care l-a chinuit a zis:
– Măi, l-am chinuit, dar am făcut om din el, aș vrea să-l angajez.
L-au angajat și trei ani de zile a stat acolo. Dar, în momentul în care am realizat că eu îl pedepsesc pentru că n-a intrat la facultate, mi-am zis:
– Stai ușor, că el nu trebuie să repete ce-am făcut eu și să depășească ce-am făcut eu! Nu, el trebuie să facă ceea ce-i place și, din fericire, s-a nimerit să-i și placă asta. Că altfel, îmi place să cred că așa cum am fost primul care l-am obligat să se angajeze, eram primul care-l obligam să demisioneze și să plece de acolo.

A.Z.: Cât de important este pentru tine ca Matei să știe cât de mult îl iubești? Pentru că e evident acest lucru din tot ceea ce postezi. 14642438_1332140403472299_4706692510230728010_n

S.P.: El l-a început a fost puțin stingherit de chestia asta, dar îmi place să cred că s-a împăcat cu ideea și acuma chiar agreează. Culmea, prietenii chiar îi spun:
– Măi, dar ție nu ți-e rușine cu tac-tu ăla care postează…?
Ne știm suficient de bine încât el să le răspundă:
– Habar n-aveți voi că tata e mult mai deștept ca voi!
În momentul de față, realmente, dacă există un om pe Planeta asta față de care nu am secrete, este Matei și îmi place să cred că, până la un punct, evident, dacă e un om pe Planetă față de care Matei nu are secrete, acela sunt eu. Deci, cumva, crescând încrederea asta…culmea, acum când îmi dă telefon, destul de nemotivat, așa, simt din momentul în care îmi spune “Bună, ce mai faci?” că are ceva pe suflet și îi zic:
– Da, ia zi, ce-i cu tine?
– Păi, m-a sunat cutare sau mai știu eu ce și începe să-mi povestească. Și se descarcă pentru că are nevoie de un interlocutor și, băi, mă topesc realizând că eu sunt interlocutorul, că mă alege pe mine. Deci asta chiar mă bucură.

A.Z.: Povesteai mai devreme o chestie care este evidentă în orice relație copil – părinte și anume că îl enervezi pe Matei mai rău decât orice prieten. Și acum te întreb cât de dureroasă este chestia asta pentru tine?

S.P.: Categoric că este dureroasă! Și asta e chestia cea mai evidentă, dacă vrei, că Matei este clar persoana de care îmi pasă și la care țin cel mai mult din lumea asta și din acest motiv, orice, dacă își rupe un fir de păr din cap, mă doare. Orice mișcare, comportament, acțiune a lui Matei instant îmi creează mie o reacțiune, știi?
Cum să spun…el îmi poate crea orgasm maxim, la fel cum îmi poate crea cele mai mari nefericiri.

A.Z.: Reușești să-l vezi acum ca pe adultul de 25 de ani care este, sau, precum în filme, îl vezi tot ca pe băiețelul tău?

S.P.: Aici am o problemă, din păcate, că nu îl văd adult și mi-e teamă ă n-o să reușesc niciodată. Sunt limite…

A.Z.: Ești părinte, până la urmă…

S.P.: Da, da…îl vezi tot ca pe un copil și nu e ok, realizez, dar mă depășește. Mă ghighilesc, îl pup, el tot îmi zice “Hai, lasă-mă în pace!” Câteodată, cum să zic, mă privesc pe mine și îmi vine mie să râd de comportamentul pueril pe care-l am față de el…dar nu pot, nene!

A.Z.: Pentru că n-am avut până acum tați cu copii atât de mari, te întreb pe tine primul: e greu când pleacă de acasă?

S.P.: Băi, da, mă, e al dracu’ de greu! El, de vreo 2 ani, s-a mutat singur. La început mai mult așa, cu titlu, că tot pe la noi stătea. După care el a vrut să se mute dar eu tot îl “mituiam” cu diverse recompense ca să nu plece. (râdem)
După care, ușor, ușor, s-a tras și acum mai vine o dată pe săptămână, ceva de genul ăsta. Nu e așa de simplu…adică pentru el o fi simplu, dar pentru noi nu este. Că știi cum e, când rămâi așa te gândești “What’s next?” și nu prea găsești răspunsul.

A.Z.: E ceva ce nu ai face pentru el?

S.P.: Nu! Nu cred. Sau nu-mi imaginez. Am tot felul de gânduri de-astea, pe care încerc să mi le reprim, cred că m-au spălat la cap filme de-astea, gen Taken, cu Liam Neeson:
– I don’t know who you are, I don’t know what you want, but I will come and I will kill you!
Și 1000% aș face ca el, îl înțeleg perfect pe Liam Neeson. Nu, nu există limite.

A.Z.: Ai vreo amintire din acești 25 de ani cu el care este în top, acolo? 11667509_1038123769540632_7277994276208855350_n

S.P.: Măi, una din cele mai frumoase experiențe care ne-a surprins pe amândoi…și cred că mai apropiați și mai singuri noi doi decât atunci, n-am fi putut fi: în 2011 am fost cu un prieten și cu Matei la Rio, o lună, să facem voluntariat. Bine, ăsta a fost doar un pretext, pentru că am văzut și carnavalul și, mai mult, eu cu Matei am fost și în Amazon și am stat o săptămână, unde aveam 2 ore pe zi curent electric, când porneau ăia generatoarele. În rest, nimic: nici semnal, nici apă curentă, deci mai izolați e cam greu să-ți imaginezi pe această Planetă. Și 7 zile am stat cu lotcile, am prins aligatori sau ce naiba sunt pe-acolo, am făcut “bird watching”, am pescuit. După 7 zile, când am ajuns în Manaus, care e capitala Amazonului, stăteam cu Matei la o tarabă, beam o cafea în seara respectivă și am simțit așa, că e între noi un fel de legătură…cum să zic, un secret pe care-l am eu cu tine și nu-l mai știe nimeni și ne apropie grozav chestia asta. Și am și spus:
– Băi, simt așa, că mi-a făcut atât de bine săptămâna asta în care am stat cu tine!
– Da, și eu simt că e altfel acum!
Wow! Ăla a fost un moment…după care civilizația ne-a “readus” cu picioarele pe pământ.

A.Z.: Și o ceartă mare cu el, de care îți amintești?

S.P.: N-am vorbit cu el 6 luni atunci, când a dat la facultate. Dar știi cum e să trăiești 6 luni în aceeași casă, să te vezi zilnic și să nu scoți un cuvânt?

A.Z.: Decizia de a nu vorbi fiind a ta, a lui sau a amândurora?

S.P.: Nu, nu, eu am fost supăratul. El a venit la vreo două săptămâni după să-și ceară scuze, dar l-am dat afară.

A.Z.: Detectez că pare să fie și unul dintre marile tale regrete…

S.P.: Da, așa e. Dar a fost mișto, că la vreun an de zile mi-am asumat cumva greșeala și am explicat public toată povestea și am recunoscut pe Facebook că a fost o mare greșeală și că îmi cer scuze la fel de public pentru ceea ce am făcut.
Asta se întâmpla prin primăvară. Apoi, prin vară, Matei a scris un articol la o revistă – “Carevasăzică” – o revistă pentru studenți, iar articolul se numea “Vina e a noastră” și ideea era că “tot timpul ne place să spunem că cei din jur sunt vinovați, noi tinerii. Dacă nu ne iese ceva sunt de vină părinții, profesorii, politicienii șamd. Niciodată nu zicem că e vina noastră și noi, tinerii, ar trebui să învățăm că, de cele mai multe ori, este vina noastră.”
Și după aceea urma exemplul cu “Eu, Matei Psatta, când am terminat liceul, mi se părea că sunt buricul Pământului și am crezut că voi intra fluturând la facultate. N-am intrat nici la zi, nici la FF, ci abia în toamnă, la redistribuire, la IDD. Ca urmare am fost pedepsit cu un stagiu la GMP. După o săptămână am vrut să fug de acasă. Am rezistat și după 3 luni m-am îndrăgostit de această meserie și am înțeles un lucru: că vinovat de eșecul meu eram eu.”
Eu când am citit, am plâns și m-am dus și i-am și spus:
– Băi, tu articolul ăsta l-ai scris pentru mine.
– Da, dar numai noi doi știm.
Deci eu am mărturisit public că am greșit și apoi el a zis “Da, mă bucur că a recunoscut dar și eu am greșit.” Și așa, din geșeală în greșeală, spre victoria finală. (râdem)

A.Z.: Ce NU ți-ai dori să se întâmple în următorii 10 ani?

S.P.: Îți zic un singur lucru pe care mi-l doresc din toată inima să nu se întâmple. Nu ține de mine, dar asta e, îmi doresc. E o poveste frumoasă cu nu-știu-ce împărat din Asia, că ăia sunt cei mai înțelepți oameni (râdem), care la un moment dat zice:
– Băi, am auzit că pe muntele X trăiește un mare înțelept. Ia aduceți-l aici, să ne facă o urare frumoasă, pentru familia noastră.
L-au adus, ăla s-a gândit puțin și le-a zis:
– Vă urez să muriți voi și după aceea copiii voștri, după nepoții voștri și tot așa.
– Nenorocitule, îți tai capul! Asta e urare?
– Este cea mai frumoasă urare pe care o poți face cuiva. Pentru că e o mare bucurie și împlinire să funcționezi conform naturii.
Și natura spune că ordinea fireasă e ca întâi să se ducă bunicii, apoi părinții, apoi copiii și așa mai departe. O lume care funcționează într-o ordine fireasă este o lume magnifică.
Nefiresc și dureros este să se întâmple altfel, știi?…Atât nu vreau să se întâmple.

A.Z.: …Bun…aaaa, ca să încheiem totuși într-o notă mai veselă, că nu mă așteptam la acest răspuns (râd nervos), povestește-mi o chestie mișto pe care ți-a spus-o Matei la un moment dat și care îți este dragă?

S.P.: Mi-a zis o chestie mișto pe care am și pus-o într-o revistă care apărea pe vremuri, Campaign. Povestesc acolo de Matei care avea vreo 9 – 10 ani atunci când ne jucam în disperare Doom pe calculator. El era căpiat, eu la fel, jucându-ne încontinuu. Și la un moment dat, văzând că îl termină chestia asta, i-am spus:
– Mai lasă și tu jocul.
– Nu, că vreau să mă joc.
– Măi, Matei, gândește-te că eu, când eram de vârsta ta, nu aveam computer.
– Dar de ce, erai sărac?
– Nu, dar nu existau computere pe lumea asta?
– Glumești?
– Nu, chiar nu existau computere, ce e așa de mirare.
Iar el, după ce a stat o secundă, a zis:
– Păi, dar dacă nu existau computere, cum intrați pe internet? (râdem)

A.Z.: Mulțumesc.

 

V-am zis că o să vă placă de Sorin Psatta, tatăl? Și vă garantez, că oricât de mișto vi se pare vouă că este pe Facebook, este și mai mișto în realitate. Și, ce e cel mai frumos, e atât de mișto că relația lui cu Matei este una care se întâmplă zilnic nu pe Facebook, ci în viața reală. Acolo unde ar trebui să ne trăim cu toții viețile și relațiile.

1 Comment

  1. Este extraordinară relația domnului profesor cu fiul său, aşa cum ar trebui să fie, şi ne bucurăm că o împărtăşeşte cu toată lumea. Poate începe să le plagieze relația cât mai multe persoane! Sper, ar fi un pas înainte pentru omenire! E imposibil să nu-mi însenineze ziua vreuna dintre postările dânsului de pe Facebook. Îl urmăresc cu mult interes şi sunt mândră că i-am fost elevă la FJSC. Singurul regret este că m-am putut bucura de dânsul pentru o perioadă foarte scurtă, la cursul de publicitate din timpul facultății… apoi m-am specializat pe jurnalism şi nu am mai avut cursuri sau seminarii predate de dl profesor. Păcat că în perioada 2006-2011, cât am fost studentă, nu era aşa de popular Facebookul. Am fi avut şi mai multe de învățat de la dânsul, virtual vorbind. Mult succes, domnule profesor! Şi vă doresc să funcționați conform naturii! ?

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*