2,453 views

Tați în dialog: Mitoș Micleușanu – “Cu Bianca îmi place să vorbesc despre toate, despre lume, artă, despre Univers”

Pe Mitoș l-am cunoscut la sfârșitul anului trecut când băieții (el și Iulian Tănase) au fost drăguți și m-au invitat în emisiunea lor de la Guerilla unde timp de o oră am dezbătut diverse probleme de parenting ca trei veritabile mame. Așa că mi s-a părut normal să aflu mai multe lucruri despre Mitoș, tatăl:

A.Z.: Cine este Mitoș, tatăl Biancăi?

M.M.: Sunt un om prins între mai multe lumi. Le-aș numi lumi artistice și lumi politice. Uneori mă simt rătăcit, alteori foarte sigur pe ceea ce fac, ce simt etc. E o fluctuație continuă, între ceea ce cred și ceea ce văd. Am impresia că lumea, la nivel politic este ca un copil de grădiniță, la nivel social e ca un adolescent, iar la nivel emoțional… nu știu. Lumea e un paradox.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre Bianca, despre lucruri care îi plac și cele care nu-i plac/îi plac mai puțin?

M.M.: Bianca are 11 ani și este o sensibilă, uneori e mai retrasă, dar e vorba în general de tabletă, telefon, jocuri… binecunoscuta invazie a gadget-urilor :), are prietene/prieteni prin diverse țări, Norvegia, Anglia, Australia etc. Desigur, noi ca părinți cu o mică doză de paranoia, verificăm din când cu cine comunică, dar în general o lăsăm pe ea să-și structureze propriile sisteme de evaluare, filtrare etc. Îi place să facă ce vrea și nu-i place să facă ce nu vrea :). Lăsând gluma la o parte, nu are vreo pasiune specială pentru vreun domeniu, încă e în căutări. Uneori cântă, uneori desenează sau dansează, dar noi nu forțăm nota. Îi oferim toate condițiile și suportul, cum e și normal, dar firescul e mai firesc. Nu-mi plac părinții care își setează copiii pe rezultat. Îi trasformă în niște cai de cursă, dependenți de adrenalină. De fapt sunt extensiile unor părinți autoritari sau tiranici, iar aici ajungem evident la o stimă scăzută de sine a părintelui. Complexe și frustrări nerezolvate care se răsfrâng asupra copiilor.

A.Z.: Ți se pare generația Biancăi foarte diferită de generația ta, la vârsta ei? Dacă da, în ce fel?

M.M.: Bineînțeles, este o generație mai liberă în sensul informațional mai ales. Dar modul lor de comunicare îmi pare mai sintetic, e în permanență intermediat șau bruiat de vreun gadget. Pe de altă parte, cred că e o generație care-și dezvoltă vertiginos atenția distributivă, ”procesarea” pe mai multe paliere simultan, zonă unde noi, părinții, suntem mai lenți.

A.Z.: Ești un tată diferit de cum a fost tatăl tău? Dacă da, în ce fel?

M.M.:Eu nu mă consider un tată deosebit. Dimpotrivă, am diverse probleme la acest capitol. De la bun început am vrut fată, nu am vrut băiat, fiindcă eram convins că îmi voi pierde cumpătul cu băiatul și voi dori neapărat să-l transform într-un războinic…luptător, sportiv de performanță etc. Asta fiindcă eu am crescut cu pedepse corporale și ascultare. Prima bătaie mi-am luat-o pe la 4 ani, când tatăl meu a încercat să mă învețe orele, cifrele de pe cadranul unui ceas de perete. După ce am mers la școală, corecțiile au continuat o vreme. Bătăile erau în general pentru note proaste, iar eu chiar nu puteam fi atent la școală. Deci era o buclă nefastă. Eram un copil sensibil, pe altă undă, iar tatăl meu n-a prea înțeles acest lucru atunci. Oricum, eu m-am născut la șapte luni, iar după câteva săptămâni, din cauza unei pneumonii agravate am suportat o moarte clinică. Tatăl meu fiind medic, a fost pe fază și m-a salvat. De asta e foarte dificil să-ți judeci părinții. În fine, fiind bolnăvicios de mic, am stat o grămadă prin spitale și am fost marcat de acest mediu. Aș putea spune că mama m-a ”reparat” din punct de vedere afectiv. Mi-a fost mereu aproape, cu multă răbdare și căldură maternă. Dacă și ea ar fi avut o abordare severă, nu știu unde aș fi ajuns. Puțin probabil în zona artistică.

A.Z.: Ce ți-a plăcut la tatăl tău și ai preluat și tu, ca tată?

M.M.: Desigur, tot ce mi-a plăcut sau îmi place la tatăl meu este parțial eclipsat de traumele pe care le-am trăit în legătură cu modul său cam despotic de a face educație. Dar dincolo de toate, el m-a susținut și ajutat în activitățile mele, fie sportive, fie artistice. Acum a devenit mai tolerant, în general. Dar are și o vărstă. Mai pot spune despre el că ai cu cine discuta, aproape pe orice subiect, este un om de cuvânt, este un meșter bun la toate, dar ca tată… E o poveste complicată. Am avut multe conflicte dure, până nu demult, fiindcă e un om care în general nu cedează și nu recunoaște când greșește. Dar sincer, eu nu-l mai judec pe tatăl meu. Când era copil și el a fost bătut chiar mai crunt de tatăl său, dar din păcate n-a învățat mare lucru din asta. Acum poate înțelegeți de ce nu am vrut băiat. Sunt acele momente în care îți este frică de ce ai putea face, în diverse împrejurări, nu doar referitor la educația copilului.

A.Z.: Ce nu ți-a plăcut și ți-ai promis că nu vei face niciodată? Ai reușit până acum să te ții de promisiune?

M.M.: E de la sine înțeles că nu se pune problema violenței de orice tip în familie. Dar nu sunt deacord nici cu tăcerile pe fond nervos. Când avem ceva pe suflet, comunicăm. Când ne certăm, ne certăm și nu-mi place cenzura. Când eram mic nu se punea problema să mă rățoiesc la tata. Fiică-mea e liberă să-și exprime furiile, nemulțumirile sau frustrările. Urăsc metodologia veche, cu formule de genul: Taci din gură! Nu ești capabil! Lasă că vezi tu! În general, când sunt martorul unei violențe, pe stradă, fie că-i vorba despre un copil, o femeie sau altcineva, mă bag destul de dur. În timp am învățat să fiu calm, dar pot fi și agresiv. Îmi este mai degrabă frică de ce aș putea eu să-i fac cuiva, decât invers. Am asistat la diverse violențe în cartierul unde am copilărit și apoi m-am bătut de multe ori în stradă, în perioada studenției mai ales. Din fericire, am un instinct de supraviețuire bun, iar ca să mai sublimez din agresivitate, am tot felul de activități artistice, în paralel, scriu, fac muzică, pictez, filmez etc. Și încerc s-o implic și pe Bianca, să-i trezesc interesul față de arte. Oricum , urmăresc cu mare atenție ce se întâmplă în zona artistică, și la noi și afară, dar și tot ce se întâmplă în zona sporturilor de contact. Ca guilty pleasure, îmi plac filmele de groază, mă amuză în general.

A.Z.: Cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu Bianca?

M.M.: Momentele cele mai frumoase sunt momentele în care povestim cu Bianca, mergem la plimbare sau în călătorii. Vorbim despre toate, despre lume, artă, despre univers etc. Încerc să fiu blând și atent la cerințele Biancăi. Desigur, ne certăm uneori, dar eu îmi țin în frâu dracii. Știu că modul în care mă va percepe pe mine, se va reflecta asupra băieților, apoi asupra bărbaților pe care îi va cunoaște în viitor. Oricum, eu cu soția mea, Monica, suntem un cuplu care se înțelege din jumătate de cuvânt. Suntem pe aceeași undă ca să zic așa, dar fiindcă avem fată, soția mea este cea care gestionează situațiile mai complicate, legate de școală etc. Eu nu mă bag. Am explicat de ce. Iar despre amintiri si momente frumoase, iată două filmulețe relizate împreună cu Bianca, la vârste diferite:

A.Z.: Te sperie apropierea adolescenței copilului tău?

M.M.: Nu mă sperie. Noi avem foarte multe prejudecăți tradiționale, că viața-i grea, că e greu să ai fată etc etc. Copii mici probleme mici, copii mari probleme mari. Toate astea sunt lamentații clasice, dar cu ce ne ajută? E un pesimism în spatele lor, ca să nu-i spun nihilism. În loc să ne bucurăm de fiecare moment pezent, ne încărcăm conștiința cu tot felul de aberații paranoide. Care-i sensul? Să fim întotdeauna pregătiți? Războiul și moartea sunt problemele de bază, nu? Dar cine se poate lăuda că-i pregătit de ele? Poate mercenarii psihopați? Să fim serioși. În acest context, cum să mă sperie apropierea adolescenței fiicei mele? Maturizarea, viitoarele relații cu băieții? Nimic nou pe lume. Importantă e atenția, să fii alături! Dar fără să fim posesivi sau hiper-protectivi!

A.Z.: Ce sfat le-ai da viitorilor iubiți ai Biancăi pentru a-și face viața mai ușoară și a reuși să-ți intre mai repede în grații?

M.M.: Sfaturile sunt obositoare. Comunicarea e ceea ce contează. Un set de întrebări și clarificăm ce-i cu băiatul etc 🙂 🙂

A.Z.: Care ți se pare cel mai mișto lucru la a fi tată?

M.M.: Provocarea de a fi mai bun, ca om, de a învăța să comunici, să fii prezent. Sentimentul utilității, nu știu… Mai este și suspansul, tensiunea, pentru unii poate e mult, poate e greu, pentru mine sincer, nu. Nu vreau să cobesc, desigur, bat în lemn :). Dar eu am crescut în suspans și tensiune.

A.Z.: Unde te/vă vezi peste 20 de ani?

M.M.: Pace să fie! 🙂

Aproape întotdeauna închei cu această întrebare, legată de unde se vede tatăl peste 20 de ani. Răspunsul lui Mitoș este cel mai frumos și mai zen pe care l-am primit până acum. Așa că îl preiau și eu: Pace să fie!

linkuri: (lucrări semnate de Micleusanu M.)
www.mclsn.blogspot.ro
www.ermetic.blogspot.ro
www.micleusanu-industriale.tumblr.com
www.depozituldemici.blogspot.ro
www.humanoima.blogspot.ro
www.temperanza.tumblr.com
www.traumart.blogspot.ro
www.micleusanu.tumblr.com
www.depozituldeceata.blogspot.ro
www.unmiliondemorti.blogspot.ro
www.tescani.blogspot.ro
www.gorgonetimide.blogspot.ro
www.hienevegetariene.blogspot.ro

alte lucrari pe canalele de youtube:
”brutfolk”, ”dualtrio” sau ”undapreja”

2 Comments on Tați în dialog: Mitoș Micleușanu – “Cu Bianca îmi place să vorbesc despre toate, despre lume, artă, despre Univers”

  1. hehe, foarte frumos interviul! mi-a plăcut mult ce a scris Mitoș, un om experimental, cu căutări de tot felul…și procupări mistice și minimaliste. Pace!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*