Tați în dialog: Marius Florea Vizante – “Cel mai mult la a fi tată îmi place că educându-mi copilul, mă educ și pe mine”

Trebuia să mă văd cu Marius undeva prin oraș, la o cafea. În ultimul moment, m-a anunțat că dacă tot vorbim despre cum e să fii tată, el trebuie să fie tată și să meargă s-o ia pe Katia de la școală. Așa că am sfârșit bând o cafea la ei acasă, unde am putut să stăm de vorbă pe îndelete, astfel încât discuția o voi publica în două părți, azi și mâine. Vă invit să-l descoperim împreună pe Marius Florea Vizante, tatăl:

A.Z.: Cine este Marius, tatăl Katiei?

M.F.V.: Sunt Marius-Dorin Florea, băiatul lui Florea din Drumul Taberei…mă rog, sunt născut la Oradea, dar am cei 7 ani de-acasă bătuți pe muchie la Mediaș, timp în care cele trei luni ale vacanței de vară le petreceam la bunici, în Banat, bunicii de naționalitate maghiară. Deci ca să zic așa, background-ul meu este ardeleano-maghiar, pe parte maternă. Și cazon și extrem de muntenesc pe parte paternă, taică-meu fiind de pe lângă București și ofițer de carieră.
Dar ce cred că e și mai relevant în subiectul pe care îl atacăm este că provin dintr-o familie cu 4 copii și 6 nepoți la bunicii mei. Ei, acum, părinții mei au și ei 6 nepoți de vârste apropiate.
Eu personal am un singur copil, rațiunile fiind că a ieșit unul și bun (râdem). Și eu și soția suntem suficient de maturi să ne dăm seama că amândoi, ca părinți, suntem acaparați de profesiunile noastre și decât să faci un copil pe care să ți-l crească bonele sau știu și eu cine, mai bine te concentrezi pe cel pe care-l ai, să fie al tău: să fie rodul iubirii tale, al educației tale, al înțelepciunii tale. Că până la urmă cred că și ăsta e rostul familiei, să-ți crești proprii copii. Sigur că atunci când ești un bou barat și devii un pericol pentru copiii tăi trebuie să intervină legea. Dar până acolo, după părerea mea, ăsta e sensul unicității omului pe Pământ: fiecare cu steaua lui, cu familia, cu norocul lui.

A.Z.: Remarci diferențe mari între o familie cu 4 copii și una cu un singur copil?

M.F.V.: O, diferențele sunt fundamentale. Nu ai de moștenit nici haine, nici jucării de la alți copii! (râdem)

A.Z.: Să înțeleg că tu erai dintre cei care moșteneau?

M.F.V.: Nu, eu dădeam, pentru că eram primul băiat. Sau am mai moștenit niște chestii unisex de la soră-mea, care era cu un an mai mare.
Bine, asta e așa, vag anecdotic. Diferențele sunt mari deoarece copilul simte nevoia de a socializa cu copii apropiați de vârstă. Cea mai caldă și mai profundă este relația cu fratele, sora, verișorii. Când nu există, rămâne un fel de gol și atunci părinții trebuie să facă eforturi să-l umple și găsești alți copii cu care să fie prieteni. Uneori se plac copiii, nu se plac părinții, alteori se plac părinții, nu se plac copiii, lucruri delicate care se rezolvă mai ușor în familie.

A.Z.: Fie și prin prisma faptului că nu ai de ales…

M.F.V.: Da, da. E, uite, asta cu “n-ai de ales”-ul ăsta. Există, și pot să spun asta pentru că am simțit-o nemijlocit și încerc să o observ cât pot de mult: există o legătură subtilă din geneză, genetic vorbind….și nu-s tâmpit, am zis și geneză, și genetic, adică din facere. Există o predispoziție sufletească certă. Nu poți compara iubirea, apropierea, lumina pe care o ai ca membru al familiei, cu o relație la fel de caldă cu un om care nu-ți este rudă de sânge.

A.Z.: E adevărat că într-o familie cu mulți copii, de la al treilea, copiii cresc singuri?

M.F.V.: Mai nou constat că și al doilea crește singur. E drept că sunt mutații mari din perioada copilăriei mele, că am totuși o vârstă care reclamă un minim de respect, pe care văd că încă nu mi-l acord….în mintea mea, tot un dobitoc de 18 ani sunt…sau, mă rog, poate nu un dobitoc, dar un descreierat sigur (râdem)…și mă comport ca atare și sunt surprins că oamenii mi se adresează cu Dumneavoastră și mai știu eu ce…
Revenind, diferențele și mutațiile sunt majore. Pe vremea noastră erai cumva și obligat să crești singur: ți se punea cheia de gât și asta era. Cu câteva generații înainte, dimpotrivă: creșteau chiar mai multe familii în aceeași casă/curte și creșteau ocrotiți de toți ceilalți.
Eu, pe la 7 – 8 ani, i-am zis mamei mele care lucra 12 cu 24 și când venea ruptă se apuca să facă de mâncare și eu o trimiteam la culcare și îi spuneam Dormi o oră – două, fac eu supa și când te trezești, faci tu friptura…sau mâncarea de cartofi, că nu aveam friptură decât cine știe? o dată la două săptămâni.
Acum nu mai e așa. Acum, tocmai ca o refulare a lipsurilor pe care le-am avut noi, părinții își varsă disproporțional atenția pe copil. Mai ales că ei se duc pe la “office”-uri, pe la “job”-uri, pe la “corporations” șamd. Și când vin îi îndoapă într-un timp foarte scurt cu un sprint de afecțiune. Lucru total greșit…asta cu primul. Și când văd că le-a ieșit cu primul, al doilea merge singur. Și la toți prietenii mei observ că al doilea copil aproape crește singur.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre Katia…

M.F.V.: Sunt momente, și nu puține, în care eu și nevastă-mea ne uităm unul la altul și zicem Băi, ăsta nu-i al nostru! E un copil cu propria-i personalitate. Am învățat foarte repede că noi nu facem copiii pentru noi, ei se fac prin noi, pentru ei. Și că este absolut necesar, ca să nu zic obligatoriu, că sună trist, să fim foarte atenți la nevoile LOR. La modul LOR de a fi, de a se exprima și de a se dezvolta. Un pedagog bun, un părinte bun este acela care îl învață pe copil să devină el însuși. Știu că sunt vorbe goale și mari, dar găsești diverse modalități de a pune în fapt chestia asta: în primul rând, dialogul, atenția autentică asupra copilului.
El spune, prin diverse feluri ce îi lipsește, ce și-ar dori, ce-i place, ce nu-i place. Trebuie doar să fii atent.
Suntem tentați să-i spunem copilului Fă așa, că așa e bine. S-ar putea să fie binele nostru, uneori. S-ar putea să nu fie suficient de multe ori.
Eu, spre exemplu, încerc să merg pe gândirea asta, a primitivului. Dau exemple coborâte la nivel imediat.
– Trebuie să faci anumite lucruri.
– De ce trebuie? întreabă copilul.
Și atunci vin și spun:
Spune-mi, când ți-e foame, ce faci? Trebuie să mănânci, nu? Când ți-e somn, trebuie să te culci, nu? E, acesta e un caz de aceeași factură: trebuie să înveți pentru că altminteri nu te vei descurca…trebuie să te speli pentru că altfel te vei îmbolnăvi…
N-am să preget să-l citez pe dragul nostru Dem Rădulescu “Bibanul” care îi spunea unui actor care era total pe lângă stilul piesei shakespeariene…vorbea așa…flencăia niște vorbe în colțul gurii și eventual avea și o gumă…Și îi spunea:
– Dragă, în teatru se poate oricum și orice…cu excepția cazurilor când nu se poate oricum și orice!
Așa e și în viață. E o chestiune de armonizare, în toate. Și aici apare și armonia cu copilul tău: sunteți o familie de individualități și trebuie să fii atent, cât poți, și la nevoile celuilalt.

A.Z.: Ce-ți place cel mai mult la a fi tată?

M.F.V.: Că actul ăsta, al educației, este pe două direcții, ca vectorii la o forță: acțiune și reacțiune. Lucrez asupra mea în egală măsură în care lucrez asupra copilului. Și las copilul să lucreze asupra mea. O las să-mi spună, să-mi facă observații. Chiar întreb, o provoc în diverse feluri să-mi spună ce i-ar plăcea dacă ar avea alți părinți. Sigur, o întreb așa, adiacent, că acum e destul de mare, a-nvățat politețea. (râdem)
Asta-mi place în primul rând, că mă cresc și pe mine, ca om: sunt mai puțin egoist, sunt categoric mai atent cu cei din jur decât eram înainte de a avea acest copil. Dar lucrurile astea le-am învățat de la copil.
Sunt lucruri pe care ți le cere în mod explicit copilul și tu poți alege să le auzi sau nu. E, încerc din răsputeri să le fac și chestia asta mă educă. Iar lucrurile care vin de la un copil mi se par mai pure, mai puțin periculoase. Nu cred că un copil, mai ales când este mic, îți poate cere lucruri nefirești.

A.Z.: De acord! Și ce nu-ți place? Sau ce ți se pare, nu știu, stresant, enervant?

M.F.V.: Păi, din păcate, nu-mi place o chestie banală: nu-mi place țara asta, nu oferă un mediu bun pentru părinți și copii. Știu că nu este răspunsul corect…

A.Z.: E răspunsul tău, pentru mine e suficient de bun.

M.F.V.: Ok, dacă facem abstracție de țară și de tot, nu știu ce nu-mi place la a fi tată….da, poate nu-mi place că nu găsesc mereu tonul corect. Poate că uneori lungesc prea mult partea de negociere și alteori o grăbesc. Că nu întotdeauna găsesc tempo-ul corect.
Dar ceva care s-ar putea schimba și ar face bine tuturor părinților ar fi găsirea lesnicioasă a unor soluții care să îmbunătățească viața părinților și a copiilor.

A.Z.: Te referi la România sau, în general?

M.F.V.: La România în mod special. E jale!

A.Z: Și care ar fi niște soluții…?

M.F.V.: Sunt multe soluții la îndemână. Cele mai simple sunt cele prin care să aloci banii cum trebuie în sănătatea, în educația copilului, dar a copilului cu părintele său. Părintele care are un copil bolnav e cel mai trist lucru în România, mai ales dacă nu are niște bani senzaționali prin portofele sau dacă n-are relații. E jale!
Nu sunt medici, cei buni pleacă sau sunt în clinicile private. Nu sunt profesori buni, educatori. Cei buni sunt la școlile private sau au plecat sau fac altceva pentru că sunt mult mai bine plătiți decât a fi educatori, formatori. Și atunci vei găsi educatori/formatori de slabă pregătire, nu neapărat de slabă factură.
Știu și văd asta și în lumea artistică, care este extrem de delicată, dar seamănă foarte mult cu pregătirea unui copil. Pentru că latura emoțională, afectivă, felul în are duci copilul spre a acumula informații ține mult de tact, de arta conversației. De arta socială și emoțională și aici trebuie educați pedagogii. Degeaba sunt tobă de mate, geografie sau mai știu eu ce dacă ei nu au nicio abilitate de comunicare, dacă ei nu sunt capabili să identifice moduri diferite pentru copii diferiți.
Suntem unici și irepetabili: nu există boală, există bolnav; nu există metodă de pedagogie, ci există educator – copil.
E o vorbă într-o piesă de-a lui Maxim Gorki chiar dacă el, săracul, scria așa, mai comunisto-muncitoresc, replica însă era foarte bună:
Dacă la culcare te-ai pus într-o poziție greșită, te trezești și te întorci pe partea celalată. Dar dacă în viață te-ai pus pe o poziție greșită, de cele mai multe oi nu facem altceva decât să ne văicărim ce destin crud avem, fără să ne gândim că ne putem întoarce pe partea cealaltă!
E, așa cred că e și cu atenția pentru copii.

A.Z.: Și simți că în ultimii ani stagnăm sau e vreun trend ascendent, descendent?

M.F.V.: La modul general, în România, socialmente vorbind, e un trend descendent! Calitatea e din ce în ce mai slabă! Evident!
Ca pedagog, nu ai nici demnitate și în niciun caz respectul autorităților, deloc. Ai un salariu mizerabil, niște școli încălzite sau neîncălzite. E mai rău, evident. Și nu sunt nici pesimist, nici alarmist. E pur și simplu mai rău!
De două săptămâni sunt temperaturi noaptea de sub 10 grade și la școală la fii-mea nu s-a pornit căldura, pentru că este racordată la centrala termică dintre blocuri! Și suntem în București, 2016!

A.Z.: Nu mai vorbim de mediul rural…

M.F.V.: Ce mediul rural? Ce-o fi pe la periferia Bucureștiului!
Și ăsta e un exemplu tâmpit, dar uite altul: este al patrulea an în care copilul meu nu are manuale! Despre ce discutăm aici? Lasă că le cumpărăm noi niște ceva, dar acelea sunt “niște ceva”. Nu e ceva coerent, care să aibă sens pe termen lung. E ceva conjunctural, în funcție de ce chef sau ce nas are învățătorul ăla. E un haos total, ce să mai vorbim!
Ce să mai vorbim despre cazuri cu copii care au afecțiuni mai rare și, din nefericire, cunosc câteva cazuri. E zero!

A.Z.: Se face în curând un an de la tragedia din Colectiv și părerea mea este că din această tragedie ar fi putut ieși ceva bun pentru noi, să fie un punct de cotitură. După un an, mi se pare că am ratat și acest moment, noi, ca societate. De acord sau nu?

M.F.V.: A fost un moment de mare emoție apăsătoare. Dar eu cred că nu a avut puterea de a schimba fundamental ceva. Nici atunci, nu că a trecut timpul și s-a pus batista pe țambal. Pentru că există în lumea asta oameni care sunt incapabili de compasiune. Unii dintre ei devin criminali pentru că neavând compasiune, ei fac asta, așa, ca și cum ar mânca o sarma. Există unii care nu devin criminali cu cuțitul sau cu arma, ci ajung în posturi din care ucid. Înafară de 2 – 3 nume, nu s-a schimbat nimic la nivelul conducerii României. Deci oamenii fără compasiune au rămas acolo și conduc în continuare lucrurile fără compasiune, de orice fel.
Una din cele mai mari cruzimi și aici nu știu cum să reacționez, pentru că sunt tentat să am și violență de limbaj: singura soluție pe care au găsit-o în urma acestei îngrozitoare, abominabile întâmplări a fost să arunce responsabilitatea în cârca patronilor de localuri: e pe proprie răspundere. Păi ăla e cârciumar, de unde să știe el norme de securitate în privința focului? NU, tu ai persoane abilitate pe care le plătești, tot din banii noștri, care ar trebui să stabilească o metodologie și să o pună în aplicare. Deci asta a fost tot ce a făcut Statul Român după o asemenea tragedie.
Știu că în continuare sunt supraviețuitori care nu primesc ce ar trebui să primească. Știu de la ei că au fost externați cu forța, mai devreme de momentul vindecării, recuperării lor, doar pentru a se raporta niște cifre de recuperare…ca pe vremea lui Ceaușeșcu, raportăm la hectar…și au fost efectiv externați, având încă plăgi deschise unii dintre ei…îi cunosc, îi știu.

Îmi pare rău să dau răspunsul ăsta. Nu cred că atunci, pe loc, s-ar fi putut schimba mai mult decât s-a schimbat, poate puțin. Iar văzând după un an, situația s-a înrăutățit.
A, mai e ceva. Am prieteni care au localuri și care încă sunt pe minus pentru că au investit enorm pentru a se pune la zi cu totul și care întreabă: De ce funcționează în continuare și cel care n-a investit nimic?. Deci sunt un cetățean bun al cetății, am înțeles că am fost în greșeală, a venit momentul To, mi-am pus cenușă în cap, mi-am suflecat mânecile și-am îndreptat greșeala. De ce funcționează și celălalt, în aceleași condiții? Deci eu, dacă sunt un cetățean bun, pierd. Deci mă înveți tu, Stat, să fiu un cetățean rău? Și asta se întâmplă în foarte, foarte multe domenii, inclusiv în educație.

A.Z.: Ai avut acum vreo lună, acel text Boss, tu chiar să poți dormi liniștit?

M.F.V.: Da, da…

A.Z.: …care a făcut furori pe internet, cel puțin. Zi-mi, te rog, dacă a fost o chestie care mocnea în tine sau a fost ceva punctual care l-a declanșat.

M.F.V.: Ok, hai să precizez ceva, dacă tot m-ai întrebat: mocnește mereu în mine chestia asta. Încă de pe băncile facultății, profesorul îmi spunea Acest Dobrogeanu–Gherea al școlii cu spirit așa, sindicalist, vindicativ și revendicativ…

A.Z.: Deci de asta l-ai citat tu pe Maxim Gorki. (râdem)

M.F.V.: Nu, ni s-a dat la școală. Am făcut niște scene, că erau bine scrise, nu l-am citit…

A.Z.: Acuma n-o da la întors, e ok…(râdem)

MF.V.: Pe Gherea nu l-am citit, nici pe Petru Groza. Cum să zic, un filon, așa, de stânga a existat acolo, în mine, dar văzând unde a ajuns stânga, m-am repliat.
Revenind la articol, lucrurile mocnesc demult în mine și cine o să fie interesat o să vadă că am mai multe postări, mici articole în social media, de foarte mult timp.
Textul acela nu e nici mai bun, nici mai rău decât altele pe care le-am scris. E poate mai concis și mai cuprinzător, deși ar fi putut fi de 10 ori mai lung. Am încercat să le ating pe cele care sunt absolut evidente și nu mă fac pe mine partizanul niciunei idei politice sau mai știu eu ce. Pur și simplu orice cetățean din țara asta știe că au fost mineriade, orice cetățean știe că a fost un Colectiv, orice cetățean știe că parlamentarii se apără împotriva legii și că și-au făcut legi ca să se apere. Deci nu sunt chestii care au legătură cu vreun partid, ci cu nesimțirea imensă a celor care ne conduc și care îi face criminali: ei nu omoară cu cuțitul, ei omoară cu pixul.
Este înfiorător ce se întâmplă: medicamente care sunt protejate în România, din punct de vedere al prețului, sunt imediat exportate în alte țări unde costă mai mult. Și practic, românul nu are acces la medicamentele care există în România. E, asta e o șmecherie pe care o fac niște șmecheri cu îngăduința celor care ne conduc.
Sunt medicamente care din cauza unor dobitoci au fost scoase de pe lista medicamentelor din România! Cunosc acest caz, dacă e cineva interesat, să mă sune, că îi spun despre ce medicament e vorba.
Despre ce vorbim? Sigur, ici, colo, se fac lucruri bune. Dar nu s-au făcut săli de sport pe câmp și nu e nici măcar drum asfaltat până la ele? Nu s-au făcut parcuri în sate care sunt înconjurate de păduri? Nu s-a făcut o secție de tratare a marilor arși care nu funcționează, deși are toată aparatura?
Nu știm toate astea, ce, suntem nebuni la cap? Deci textul ăsta putea să-l scrie oricine, n-are nici măcar vreo valoare literară. Doar că durerea a răspuns durerii celorlalți, de-asta a făcut turul acesta al lumii.

Și, ce? Asta-i întrebarea mea: Și, ce?

Singura soluție pe care ți-o oferă acest sistem democratic, deși sunt ferm convins că trebuie să găsim altul…nu știu care, că nu sunt politician, n-am aprofundat, dar trebuie să găsim un sistem mai bun, are multe hibe democrația asta, pe care-o practicăm noi…Singura variantă acceptată de sistemul ăsta este să ne mobilizăm și să găsim forme, formațiuni politice noi, sănătoase, verificabile, transparente, cu care să schimbăm lucrurile, în acest tip de orânduire. Trebuie găsiți acei oameni care să zguduie ceva, așa nu se mai poate…am ajuns într-o fundătură.

 

Continuarea acestui dialog, mâine pe blog.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*