Tați în dialog: Mario de Mezzo – “Aș face orice pentru copiii mei…ORICE!”

Mă știu cu Mario de vreo 7 ani. Îmi este genul de prieten cu care indiferent dacă mă văd după o zi sau după 3 luni, dialogul dintre noi pleacă la fel de ușor și din punctul în care rămăsesem ultima oară. Bine, asta poate și pentru că el vorbește foarte mult. Dar are cu adevărat niște povești grozave pe care vă invit să le descoperiți:

A.Z.: Cine este Mario, tatăl Biancăi și al lui Luca?

M.D.M.: Este…un copil mare. Ăsta cred că e cel mai bun răspuns. Mă joc în continuare cu copiii, sunt răutăcios cu ei. Știi, eu am fost copil singur la părinți și n-am știut cum e să împarți lucruri, totul a fost al meu și-am rămas răutăcios în continuare (râd). Cel mai mare scandal pe care l-am avut în casă a fost când am ajuns într-o zi de la serviciu acasă și am mâncat o bucată de pui care era păstrată pentru copii. Și scandalul a fost că de ce am mâncat mâncarea copiilor? Și eu am întrebat: Ce înseamnă mâncarea copiilor? (râde) Dacă mie mi-e foame, nu pot să-l mănânc? Mergem și cumpărăm alt pui.
Sunt un copil mare și răutăcios căruia îi place să se joace în continuare, foarte competitiv, nu i-aș lăsa niciodată pe copii să mă învingă la ce jucăm, nu știu, Dixit sau altceva. Și dacă pot uneori să trișez (râdem) profit de faptul ă ei sunt mai mici și nu văd că eu am mâinile mai mari și mai ascund cărți, mai mă uit la ei în cărți șamd.

A.Z.: Povestește-mi despre cât de diferiți sunt ei, dacă sunt. thumb_img_5081_1024

M.D.M.: Da, da, sunt. Am spus întotdeauna că Bianca este prințesa sufletului meu. Poți să îți închipui ce înseamnă o fată pentru un tată și Bianca este tot ce poate însemna o fată pentru tatăl ei. Însă tot întotdeauna am spus că dacă îl făceam pe Luca primul, nu mai făceam al doilea copil.
Bianca este mult mai matură, a fost așa de mică, pot să vorbesc cu ea și să-i explic ca unui om mare, Luca este mult mai copil. Luca are 11 ani și are în continuare inocența copilăriei, ceea ce mă bucură pentru că îmi doresc ca el să fie copil cât de mult poate. Ca pe noi toți, și pe el îl va izbi viața atât de tare când va fi adult încât fiecare zi în care el este copil în continuare este o bucurie pentru mine, din două motive: odată pentru că el își trăiește copilăria și apoi pentru că eu pot să-l păcălesc în continuare (râdem) cu aceeași ușurință, lucru care nu mai merge la Bianca.
Bianca este foarte conștiincioasă la școală, aproape că nu știu niciodată ce teme are de făcut, este tot ceea ce n-am fost eu în viața mea. Luca este tot ceea ce am fost eu (râdem). Dacă poate să joace fotbal și să-și facă tema mai târziu la matematică, poate niciodată…e pe principiul “dacă n-o faci suficient de mult timp, nu mai e nevoie s-o faci!” (râdem)
Îmi place că amândoi au avut o copilărie hibrid, adică au avut și genul ăsta de copilărie pe care l-am avut noi în care, la maică-mea la țară, se joacă cu copii care sunt cumva, mai din secolul trecut cum ar veni: joacă lapte-gros, capra, fotbal, elastic etc. Însă, evident, stau și cu tableta în mână mai mult decât mi-aș dori și avem scandal pe tema asta, au grupuri pe whatsapp.
Deci sunt și diferiți, și asemănători.

A.Z.: Ce-ți place cel mai mult la tine, ca tată?

M.D.M.: Cred că cel mai mult îmi place că îmi iau copiii în serios. Îi iau în serios și mă port cu ei la fel cum mă port cu oamenii mari.
Luatul ăsta în serios cred că vine și cu bune, și cu rele. Cu bune pentru că i-am maturizat de mici, în sensul că ei știu că au un rol în familie și că nu sunt de decor. Și atunci când luăm decizii, și atunci când vrem să mergem într-un loc îi întrebăm și părerea lor contează. Mă bazez de fiecare dată pe părerea lor și uneori chiar țin cont de ea (râdem).
Însă am și explozii, de multe ori. Eu sunt un tip așa, latin în sânge, cum spune și numele, și am și explozii pe care n-ar trebui să le am față de ei. Poate că dacă nu i-aș lua în serios, m-aș controla mai mult sau nu m-ar afecta atât de tare…poate că uneori ar trebui să le las loc de copilărie, să înțeleg eu că sunt niște copii și că n-ar trebui să am de la ei aceleași așteptări pe care le am de la adulții din jurul meu.
Cred că asta m-a ajutat să-mi consolidez relația de prietenie cu copiii mei. Eu am crezut întotdeauna că dacă nu am o relație de încredere cu ei, am eșuat ca părinte și de mici le spun copiilor că indiferent ce se întâmplă, oricât de rău ar fi, ORICÂT de rău ar fi, la mine trebuie să vină prima dată, pentru că nimeni nu va ști să-i ajute mai bine ca mine și nimeni nu va avea interes să-i ajute la fel de bine ca mine. Sigur că e posibil să mă enervez, șigur că e posibil să existe niște consecințe, să urlu, să fac ca trenul în gară, dar asta voi face după ce am rezolvat problema și toate lucrurile vor fi în ordine.
Și ei fac acest lucru, să-mi spună, Luca mai mult decât Bianca. Luca, cum a ieșit de la școală, mă sună și-mi spune:
– Uite ce s-a întâmplat azi la școală…și-mi povestește în detaliu o anumită situație.

A.Z.: Ai face orice pentru copiii tăi?

M.D.M.: Orice! Orice! Nu există, orice! Dacă, Doamne ferește, ar face o crimă, i-aș ascunde. Dacă ar veni Poliția la mine și m-ar întreba L-ai văzut pe copilul tău? aș zice NU și el ar fi în sufragerie.
La copii trag linie, indiferent cu cine: cu maică-mea, cu prietenii apropiați. Nu există să te bagi peste copiii mei, să te bagi peste educația copiilor mei. Dacă vrei să stricăm prietenia, îmi zici de copii. Altfel, poți să-mi zici de mine, că-s bou, că-s orice vrei tu. N-o s-o iau bine, n-o să-mi placă, dar putem negocia o scăpare (râdem). Dar când ai zis de copii, s-a terminat.
Ăsta e motivul pentru care am avut cele mai mari scandaluri cu profesorii de la școală…cele mai mari. Directoarea de la școala fiică-mi se îngălbenește când intru la ședința cu părinții, profesorii mă iau, așa, mai pe ocolite pentru că eu întotdeauna am stat în spatele copiilor mei. Îmi amintesc că a fost o situație prostească din punctul meu de vedere în care niște copii din clasă de la fiică-mea au făcut un grup pe whatsapp și-au vorbit despre profesori, evident. Și noi tot aia vorbeam când eram mici, doar că nu pe whatsapp, că n-aveam. E, și unul dintre copii i-a arătat telefonul dirigintei…șobolan, ce să faci? Unii sunt așa de mici (râdem). Diriginta s-a dus la Directoare care a făcut o ședință disciplinară, cu Consiliul Școlii…o nebunie. Și ne-a întrebat așa, oarecum retoric, dacă suntem de acord să aibă copiii whatspp? Și a ridicat De Mezzo mâna și a zis: thumb_img_4158_1024
Da, eu sunt de acord! Eu am lăsat-o pe fiică-mea, e un grup privat, înafara școlii, eu nu înțeleg ce legătură are școala cu discuțiile astea, e un lucru care s-a întâmplat cu acordul meu și se va întâmpla și-n continuare cu acordul meu.
– Vai, dar vi se pare normal?
– Da, mi se pare! Este ca atunci când dumneavoastră, profesorii, vă adunați în cancelarie și-l bârfiți pe Director! Să nu-mi spuneți că nu s-a întâmplat niciodată cu 3 colegi într-un cadru informal și să vorbiți de ce nasol e la serviciu, că asta facem cu toții. Dumneavoastră ați luat o discuție privată de-a lor și ați pus-o în public. Dacă eu aș face la fel cu discuțiile dvs. private, nu cred că v-ar pica bine, nu?
În fine, a fost o discuție…interesantă, care a ieșit bine până la capăt, n-a fost nicio repercursiune. Însă Bianca era destul de îngrijorată de ce urma să se întâmple a doua zi și eu am vorbit cu ea seara acasă și i-am spus:
– Uite, te rog să-mi spui tot ce s-a întâmplat și tot ce-ați zis rău acolo. Nu vreau să știu ca să te cert, ci ca să nu mă ia nimic prin surprindere. Adică să nu mă duc acolo și cineva să-mi spună ceva de care eu să nu știu.
Ea mi-a spus tot ce s-a întâmplat, eu am fost pregătit a doua zi și nu m-a surprins nimic. Și tot atunci i-am spus:
– Nu ai de ce să-ți faci griji, eu voi fi în spatele tău și totul va fi ok, poți să stai liniștită.
Evident că ea, fiind copil, n-a stat liniștită și cum s-a terminat ședința m-am dus la ea la clasă, să-i spun că s-a terminat și că, așa cum i-am promis, nu s-a întâmplat nimic rău pentru ea. A fost, cred, unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le-am trăit de la nașterea ei când m-a luat în brațe absolut ușurată. N-a mai contat nimic altceva pentru ea și atunci n-a mai contat nimic altceva nici pentru mine, totul a meritat.

A.Z.: Știu din povestea asta, ca și din altele de-ale tale, că ai un cui împotriva sistemului educațional din România, asta așa, ca un eufemism…

M.D.M.: Un cui mare!

A.Z.: De ce?

M.D.M.: Pentru că este cel mai prost sistem educațional, este la fel de zeci de ani de zile, Alex! Pentru că eu l-am simțit pe pielea mea, nu s-a shimbat nimic de când eram eu elev. În clasele V – VIII eu am fost “Prostul clasei”. Viața, după cum arată, demonstrează că poate nu eram chiar Prostul clasei, dar sistemul educațional nu era pregătit pentru cineva ca mine. Sistemul educațional de la noi funcționează ca un calapod: te taie puțin de sus, de jos și te lasă pe standard. Dacă nu ești dispus să te lași tăiat pe tipar, ești Prostul clasei. Undeva s-a produs o ruptură iremediabilă între mine și matematică (râdem), drept care n-a mai contat că la Română eram printre cei mai buni. Nu conta că aveam alte înclinații, n-a stat nimeni să se uite la mine.
Și stigma asta de elev prost am dus-o cu mine până într-a zecea când am învățat sistemul și am început să-l păcălesc. Și m-am strecurat până la sfârșitul liceului.
E, același lucru îl văd la copiii mei și eu sufăr. Bianca, ți-am spus, nu are mari probleme, ea e foarte conștiincioasă. Sufăr însă când văd că Luca trece…pentru că el e băiat, copil, și mă regăsesc în multe lucruri pe care le face. Și mă uit la mine acum și-mi dau seama că n-am sfârșit chiar așa de rău. Și atunci de ce să treacă prin școală prin ce am trecut eu, prin aceleași umilințe…Alex, efectiv umilințe. De ce? Pentru că eu l-am educat să vorbească atunci când vede o nedreptate, pentru că eu l-am educat să nu lase capul în jos? Cele mai mari belele pe care le are Luca sunt din cauza gurii. Dacă Luca ar tăcea, thumb_img_4224_1024el n-ar avea nicio problemă la școală, numai că el nu tace. Și după ce l-am crescut 7 ani de zile până l-am dat la școală, să vorbească, mi se pare ipocrit și ridicol să mă duc la el și să-i zic că trebuie să tacă.
Și când văd lucrurile astea, mă revolt: mă revolt că avem cele mai proaste manuale din Europa, mă revolt că în manualul de Educație Tehnologică al fiică-mii scrie (în cel de anul trecut) că “Tehnologia mobilă e o tehnologie care abia pătrunde în România” (râd) “și că singura cale de internet este prin dial-up”. Asta învață copiii în anul 2015, copii care au 11 – 12 ani și care au WiFi peste tot.
Iar sistemul educațional este anchilozat. Alex, noi nu am avut niciun Ministru al Educației. Noi am avut administratori de școli la nivel ministerial. Adică administratori care s-au preocupat să aibă școala izolație termică, centrală, vopsea. Lucruri corecte, dar insuficiente.

A.Z.: Ok, am înțeles, e de rahat. Hai să vedem: tu, dacă ai fi Ministrul Educației, 3 chestii pe care le-ai face?

M.D.M.: Asta e o întrebare bună. În primul rând eu aș……băi, eu aș trece cu plugul. Deci în primul rând aș trece cu plugul și aș trage o brazdă nouă în educație. Aș reforma profesorii, i-aș obliga să participe la cursuri de perfecționare anual și i-aș testa (bonusa) la ce citesc anual. Să mor eu, fiică-mea citește mai mult decât profesorii ei și nu-i normal, pe bune că nu-i normal. (râd amar) Mie-mi vine s-o pup pe fii-mea de câte ori o văd cu o carte în mână. Știi, îți trebuie disciplină să stai să citești 3 ore. E, eu nu cred că profesorii au disciplina asta. (râde) Aș găsi un sistem care să nu fie umilitor de verificare și bonusare care să îi oblige să se perfecționeze și să citească mai mult.
Doi: manuale. Avem cele mai proaste manuale din Europa și m-aș asigura că le avem pe cele mai bune. Aș renunța la abordarea asta populistă prin care să oferim manuale gratis copiilor sau manuale ieftine. De când ieftin e bun, oriunde în lumea asta? Ok, nu manuale scumpe, dar corecte ca preț versus calitate.
Și abia a treia oară…sigur, la primul punct, la profesori, ar veni și cu măriri de salarii, pentru că nu poți să ai un om care nu știe ce pune diseară pe masă la copii și care să se dăruiască la școală. Nu poți, nu-i corect. Ok, și deci abia a treia oară m-aș duce spre dotări. Să avem o școală cu videoproiectoare în clasă, cu mijloace interactive șamd.
Hai să te întreb așa: cum să am eu așteptarea ca sistemul educațional din România să fie bun, când dintre profesorii care vor să se titularizeze, trei sferturi pică, nu sunt în stare să ia 5, iar din cei care iau, mulți iau cu nota minimă? Cum să am încredere că profesorul ăla își face bine treaba la școală?
Toată lumea lua Bacul până a venit un ministru și a montat camere și a-nceput să se pice pe capete la Bac. Hai să nu mai băgăm capul în pâmânt, ca struțul, și să spunem că ministrul e de vină c-a pus camere. Nu, sistemul e de vină că nu produce rezultate.
Ok, hai că îți mai dau o statistică și închei, că pe subiectul educației pot să vorbesc până mâine: în general, o țară investește din cifra de afaceri pe carte cam 30% în educațional. La nemți, asta înseamnă cam 3 miliarde de euro. Alex, în Germania, 3 miliarde de euro pe an se duc în carte educațională, într-o formă sau alta. România are toată cifra de carte 100 de milioane de euro, hai poate 130 de milioane, o mai fi crescut de când am plecat eu din domeniu. Din care în educațional dacă se duc 10 milioane, dar nu cred. Așa că ce așteptări poți să ai de la un popor care nu investește în carte educațională? Tu crezi că e o coincidență că nemții au cea mai bună economie din Europa, în condițiile în care cifra lor totală de carte e 10 miliarde de euro, jumătate din toată Europa?

A.Z.: Ești un om cu suflet de ONG-ist…

M.D.M.: Da, da…

A.Z.: Spune-mi cât de importantă este pentru tine ideea de implicare socială și cât îți dorești s-o transmiți copiilor tăi?

M.D.M.: Oameni, în general, își iau meseriile acasă cu ei. Și, de aceea, copiii părinților se joacă de multe ori pe meseriile acestora…așa se întâmplă.
Eu am fost manager de strângere de fonduri multă veme și mă simt mândru că am fost printre primii care au făcut chestia asta în România. Așa că am încercat să fiu un avocat al strângerii de fonduri și în familia mea. Bianca de exemplu, la 8 ani, a câștigat “Premiul pentru cel mai bun donator persoană fizică” la Gala “Oameni pentru Oameni”. Îmi amintesc foarte bine că s-a “luptat” cu domnul Dinu Patriciu care donase 8 milioane de dolari, Bianca donase 3 milioane de lei vechi și a câștigat ea, pentru tot ceea ce reprezenta.
Aici o să divaghez un pic, dar cred că e haios: sunt oameni în companii multinaționale, directori de comunicare plătiți cu bani grei, mulți, care atunci când se duc pe o scenă să vorbească încep prin a spune:
Nu știu ce să spun, sunt atât de emoționat(ă) încât nu mai am cuvinte, nu mă așteptam să câștig acest premiu.
Ceea ce mie mi se pare că undeva ar trebui să existe deja o demisie scrisă și a doua zi să pleci acasă, dacă tu, ca om de comunicare nu știi ce să spui. Dacă tu nu te așteptai să câștigi, adică nu credeai în produsul tău, du-te acasă, lasă-ne.
Bun, Bianca la 8 ani a venit la mine cu 2 zile înainte și mi-a zis:
– Tata, dacă eu câștig, o să trebuiască să mă sui pe scenă să spun ceva, nu?
– Da!
– Și ce-o să spun?
Eu i-am spus în primul rând că sunt șanse să nu câștige. Apoi i-am pus niște întrebări, ea a dat răspunsul la întrebările respective și apoi i-am spus:
– Perfect, acuma spune aceleași lucruri, fără întrebările mele. Și una dintre întrebări a fost De ce ai început să strângi bani pentru copii? Și ea a zis:
– Tatăl meu strângea fonduri și eu m-am simțit inspirată să fac același lucru.
Băi, Alex, când un copil de 8 ani, copilul tău, îți spune că tu făceai un lucru și ea s-a simțit insprată să facă același lucru, ce mai poți să faci? Și s-o pupi e prea puțin, s-o iei în brațe e prea puțin. Te simți împlinit ca părinte, simți că faci ceva bine.
Deci da, cred că implicarea civică este foarte importantă și vreau să le-o transmit copiilor. Hai să-ți mai spun o poveste: anul trecut a venit în România la Big Build – Habitat for Humanity, primul voluntar al Habitat for Humanity. Primul voluntar din lume care a crezut în organizație suficient de mult încât să spună Eu mă sui într-un avion și mă duc într-o țară străină să fac voluntariat! Acu’ 35 de ani făcuse asta. Și de atunci, în fiecare an, omul ăla se suia în avion și se ducea în cel puțin o țară să facă voluntariat.
Băi, mie mi se ridică părul pe spinare când mă gândesc la asta și mă gândesc așa: dacă fiecare dintre noi, în România, am crede atât de mult într-o cauză, oricare ar fi ea – câini, sănătate, mediu – încât în fiecare an să voluntariem pentru cauza respectivă și să facem asta timp de 35 ani, eu nu cred că țara asta ar putea să fie rea. N-ar mai exista înjurături în trafic, mârlani pe la colțuri și altele, n-ar mai avea cum să existe. Că nu poți să faci un lucru cu pasiune timp de 35 de ani și să nu-ți pui amprenta în țara ta.

A.Z.: Ziceai de diferite momente în care te-au făcut copiii tăi mândru că ești tată. Hai să presupunem că ar veni un extraterestru pe Pământ, ar nimeni la tine…

M.D.M.: Săracu’…

A.Z.: …da, și tu ar trebui să-i explici ce înseamnă să fii tată. O ființă în mintea căreia nu există acest concept. Ce i-ai povesti?

M.D.M.: Cred că ar trebui inițial să identific lucrul care-l emoționează pe el cel mai tare, care-l face să plângă. Și dacă extraterestrul ăla plânge de emoție, de bucurie, de fericire, de frică…dar o frică pozitivă, cumva, de nerăbdare, de toate lucrurile astea la un loc, i-aș spune o poveste:
Când a venit Bia acasă din spital era lume la noi, așa se întâmplă, știi. Și când a plecat toată lumea și am rămas singuri, Ana și cu mine și cu Bia și m-am gândit Am belit-o, căci brotacul ăsta nu mai pleacă, aci rămâne!, am avut toate lucrurile astea la un loc: fericire, bucurie, teamă, nerăbdare. M-am gândit atunci E o lume atât de mișto și vreau să te ajut s-o descoperi!
Și asta fac acum cu copiii mei: îi ajut să descopere lumea și le arăt cât e de frumoasă.
În multe seri când vin acasă rupt de oboseală, când mă duc la culcare știind că o să adorm în următoarele 30 de secunde, pun capul pe pernă îmi spun: E atât de mișto să fiu eu! Îmi place atât de mult viața pe care o am, cu toate bunele și relele din ea, cu toate obstacolele, cu tot, tot, tot!
Și asta încerc să le arăt și lor, că viața e frumoasă.

A.Z.: Din acea seară în care a venit fata ta acasă au trecut 13?

M.D.M.: 14 ani. img_6005

A.Z.: Ok, hai să presupunem că la un moment dat, peste câțiva ani, pe acest blog va intra unul dintre viitorii iubiți ai Biancăi și va citi acest dialog. Și tu a vrea să-i transmiți apriori niște chestii. Care ar fi acelea?

M.D.M.: I-aș trasnmite așa: am cel mai mare respect pentru el, pentru că dacă reușește să rămână iubitul Biancăi este un om extraordinar. Pentru că ea va căuta un iubit cum este tatăl ei. (râdem) Bianca a luat de la mine sarcasmul și cinismul incredibile pe care le am. Pentru mine proverbul ăla “să nu vorbești de funie în casa spânzuratului” nu există. Eu vorbesc de funiile mele, la fel cum vorbesc de ale tale. A, nu poți să duci conversația…Ghinion!…Poate ajung și Președinte, acu’ că am zis expresia asta. (râdem)
Într-o zi i-am zis așa:
– Tati, când o să ai un iubit, dacă face față sarcasmului tău, îl aduci acasă. Și dacă ne face față amândurora…pentru că și Bianca și eu suntem mișto singuri, dar împreună suntem o combinație mortală. Deci dacă e așa la 14 ani, îți dai seama că la 18…adică la 30 când o să aibă ea primul iubit (râd) îți dai seama cum o să fie.
Deci dacă va rezista, înseamnă că omul e bun. Și dacă va intra pe blog, va citi așa: Felicitări, prietene! Ești prea bun!

A.Z.: Unde te/vă vezi peste 20 de ani?

M.D.M.: Eu peste 20 de ani mă văd scăpat de copii (râde), singur. Încerc să-i cresc independent, să-i trimit de acasă cât de repede pot. (râdem tare)
Mă văd un părinte împlinit, cu copii pe picioarele lor. Și aici nu doar profesional mă refer. Adică îmi doresc să fie împliniți, inclusiv profesional, fără ca asta să însemne că trebuie să fie nu-știu-ce directori. Nu! Ce simt ei că le place, aia să facă.
Dar să fie oameni pe picioarele lor: să simtă, să nu le fie frică, să nu aibă (multe) sechele, să nu le fie frică să se uite în ochii tăi și să-ți spună ce gândesc.
Iar pentru mine, îmi doresc doar să fiu liniștit…pe o plajă în Bahamas….c-o tequila lângă mine. Atât. Lucruri de-astea, pământene.

 

Mi-a plăcut mult ce mi-a povestit Mario: că le spune copiilor săi că întotdeauna va sta în spatele lor. Din punctul meu de vedere, asta e una din obligațiile unui părinte.
La fel de tare cum mi-a plăcut ideea cu Bahamas și tequila. Sper să mă ia și pe mine dacă o pleca într-acolo. Nu mult, câteva luni, maxim 2 – 3 ani.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*